Monahia Epraxia Demi, de la Mănăstirea Agapia (1832-1926 )

Această vrednică stareţă a Mănăstirii Agapia era de loc din părţile Tighinei. Venind de copilă în mănăstire, a fost crescută în dragoste de Hristos şi râvnă pentru cele duhovniceşti. Apoi, primind tunderea monahală, se nevoi zeci de ani în deplină smerenie, în ascultare şi rugăciune.

În anul 1904, maica Epraxia este aleasă stareţă în Mănăstirea Agapia, pe care o conduce cu multă blândeţe şi înţelepciune timp de patru ani de zile. Prin osârdia ei s-au refăcut în întregime biserica şi incinta, distruse în incendiul din 1903. Din anul 1912, maica Epraxia Demi este aleasă stareţă pentru a doua oară şi conduce Mănăstirea Agapia cu o deosebită înţelepciune încă 14 ani de zile, înnoind viaţa duhovnicească şi sporind numărul soborului până la 500 de călugăriţe. Cel mai mult punea preţ pe rugăciune şi pe viaţa morală. Niciodată nu îngăduia maicilor să primească mireni în chilie sau să umble prin incintă fără rasă şi ţinută cuviincioasă. Dar nici în haine scumpe nu le lăsa să se îmbrace, ca să nu smintească pe cineva.

Odată a văzut o călugăriţă venind la biserică îmbrăcată în haine scumpe. Deci, chemând-o la sine, i-a zis: 

– Spune-mi, maică, pentru care sfânt te-ai îmbrăcat aşa? Nu ştii cât de mare este păcatul smintelii?

Deci, mult nevoindu-se pentru mântuirea tuturor, în anul 1926, maica Epraxia s-a retras din stăreţie. Apoi, mai trăind puţin, a adormit cu pace.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 513-514)