Virtuţile sunt drumul spre cunoaşterea de sine, pentru că sunt drumul spre cunoaşterea şi trăirea infinităţii iubitoare a lui Dumnezeu. Vârful virtuţilor este smerita cugetare, iar în ea se arată adevărata cunoaştere de sine. Se identifică astfel făptuirea morală cu progresul întru cunoaşterea de sine. În afară de această făptuire nu se poate cunoaşte cineva pe sine. Cunoaşterea de sine nu e o chestiune intelectuală. Numai în fapte poţi cunoaşte ce poţi şi ce nu poţi, şi numai în faptele împlinite cu credinţa în Dumnezeu, prin Dumnezeu şi cu ajutorul Lui poţi cunoaşte înaintarea ta la infinit în Dumnezeu şi te poţi cunoaşte nu ca o realitate mărginită, ci indefinită. Cel ce vorbeşte cu laudă de sine şi de faptele sale e străin de sine, nu se cunoaşte în toată adâncimea sa indefinită, legată de infinitatea lui Dumnezeu.

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 25 la Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, în Filocalia VI, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 258)