De ai milă pentru alţii o ai pentru tine, căci mila pentru alţii se mişcă în fiinţa ta, te îndulceşte pe tine însuţi. Iubeşti pe alţii, ai tu însuţi bucuria dulceţii acestei iubiri. A cere milă mare de la Dumnezeu înseamnă a nu te simţi capabil să ajungi prin tine la această stare înaltă. Înseamnă a cere o dulceaţă care te fericeşte în primul rând pe tine însuţi. Înseamnă smerenie, dar şi dragoste de alţii (contrar lui Nitzsche, care dispreţuia pe creştini că cer mila lui Dumnezeu).

Chiar în rugăciunile sfinţilor pentru tine e prezentă mila lor generoasă şi ei au, prin apropierea lor de Cel ce este izvorul milei, această generozitate comună cu a Lui. Cel ce cere mila lui Dumnezeu devine capabil să se dăruiască până la moarte, câştigă o tărie supremă, nu o stare de rob fricos, cum spunea Nitzsche. Iar mila când e statornică se întinde între persoane ca o simţire molipsitoare. Fără să vrei te molipseşti de mila altuia faţă de tine. Dar poţi să-i pui şi o frână, primind şi dând mai puţin din ea. Însă o poţi şi lăsa să se lărgească atât cât tinde ea, sau fiinţa ta, în care e trezită mila de mila altuia. În cererea milei de la Dumnezeu cu stăruinţă se arată şi o putere de dragoste nepotolită a omului faţă de semeni.

(Alexandru Prelipcean, Spiritualitate creștină și rigoare științifică: notele de subsol ale filocaliei românești, II, Editura Doxologia, 2013, p. 39)