Tăcerea înseamnă reflecţie la taina lui Dumnezeu şi la taina propriei persoane. Persoana umană se comunică şi prin vorbire, dar şi prin tăcere. Prin amândouă trăieşte şi face să fie trăite lumina şi taina ei. Ajunge să o văd reflectând, ca să-mi dau seama nu numai de taină, ci şi de lumina ei. Prin tăcere, se scufundă nu numai în taina ei, ci şi în lumina ei şi a lui Dumnezeu. Cine vorbeşte tot timpul, neîntrerupând vorbirea cu reflecţie, cade într-o vorbărie superficială. Iar taina şi lumina cea mai mare sunt Dumnezeu. În tăcere se arată simţirea prezenţei lui Dumnezeu ca lumină şi taină inepuizabilă. Unde nu e Dumnezeu, nu e nici taină, nici lumină inepuizabilă. Se are impresia că totul se poate înţelege, că totul se poate mărgini de mintea proprie.

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 484 la Isaia Pustnicul, Douăzeci şi nouă de cuvinte, în Filocalia XII, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 222)