Cineva a numit războiul „ospăț al morții”. Avea atâta dreptate! Nu ne vine ușor să ne imaginăm ce înseamnă să trăiești cu spaima unei morți iminente, pândind din toate părțile, ori să te strecori prin ploile de schije și gloanțe sau să îți părăsești locuința, refugiindu-te în stații de metrou, în buncăre, fără să știi dacă la întoarcere îți vei mai găsi casa ori blocul neatinse de vreo rachetă. Cine și-ar fi închipuit că, în secolul al XXI-lea, va veni o zi când, pe străzile unei capitale europene, locuitorii vor fugi care încotro printre împușcături înăbușite sau în zgomotul terifiant al bombardamentelor? Deși după 1990 am asistat adeseori la astfel de clipe devastatoare – atacarea Serbiei sau numeroasele conflicte armate din Irak, Siria, Afganistan, Kuwait, Bosnia –, totuși este de necrezut că încă se întâmplă asemenea atrocități. Par clipe desprinse din filme, cu toate acestea, ele ne sunt, din păcate, contemporane, tulburând toată Europa, dar și lumea întreagă, îndeosebi fiindcă le cad victime mulți tineri „care nu se cunosc și nu se urăsc, dar se ucid, prin decizii ale unor bătrâni care se cunosc și se urăsc, dar nu se ucid”. Tragismul sporește și din pricina multiplelor suferințe colaterale: evacuări, familii despărțite, mame tânguindu-și feciorii pieriți în lupte, soții văduve cu prunci în brațe, căutând cu disperare ajutor; copii orfani jelindu-și soarta crudă. Astfel de imagini emoționante au devenit obișnuite în zilele ulterioare declanșării războiului în Ucraina, stârnind un val uriaș de compasiune și solidaritate din partea românilor.

Ne aflăm la aproape 80 de ani de la încheierea celei de-a doua conflagrații mondiale, care a semănat pretutindeni moarte, durere, încrâncenare și, desigur, ne dorim ca lumea să nu mai treacă prin încleștări armate ce zdruncină aproape iremediabil pacea pe pământ. Însă, zic unii, istoria este ciclică și se pare că vremuri ce se voiau uitate au redevenit realități cotidiene. Am afirmat că istoria se repetă deoarece statisticile susțin că doar în ultimele trei secole, pe continentul european, au avut loc cel puțin 150 de conflicte militare și 600 de bătălii aferente lor.

Acestor zile însângerate pentru cei aflați în crunta încleștare a armelor, mulți frați de o credință și un neam cu noi le-au răspuns cu stăruitoare rugăciuni de reconciliere, cerându-I Dumnezeului păcii și al milostivirii să-i inspire pe cârmuitorii ce au declanșat confruntarea să pună capăt vărsării de sânge, căci, după spusele lui Benjamin Franklin, niciodată nu a fost un război bun și o pace rea.

În sprijinul păcii vin și povețele Sfinților Părinți, care, de-a lungul timpului, ne-au lăsat cuvinte de întărire duhovnicească vizând îndeosebi asemenea clipe dramatice. Am făcut referire la inspiratele cugetări ale Părinților Bisericii, fiindcă însăși lupta noastră cu păcatul ei au văzut-o ca pe un război. Numai dacă ne gândim la arhicunoscuta scriere a Sfântului Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, înțelegem că însăși viața noastră e o luptă. Depinde cum, cu cine și de ce luptăm. În plus, în Sinaxarul Bisericii noastre există sfinți militari, sfinți împărați și voievozi care s-au angajat în bătălii, mânuind armele. Alături le stau numeroși sfinți căzuți pradă violenței și nesăbuinței unora sau poftei de răzbunare a altora.

De aceea Biserica, în decursul veacurilor, martoră la o sumedenie de conflagrații, s-a rugat întotdeauna pentru pace, această dorință arzătoare a lumii fiind cuprinsă chiar la începutul ecteniei mari, rostite foarte des în cultul divin: „pentru pacea a toată lumea, pentru buna stare a sfintelor lui Dumnezeu biserici și pentru unirea tuturor, Domnului să ne rugăm”. De altfel, învățătura Bisericii în legătură cu războaiele se referă, aproape în totalitate, la efortul de restabilire a păcii, chiar și atunci când voievozii sau împărații se vedeau nevoiți să ducă lupte nu de cotropire, de cucerire a unor noi teritorii, ci exclusiv de apărare a intereselor naționale. Un exemplu grăitor în acest sens ni-l oferă o întâmplare petrecută în Imperiul rus: cneazul Dimitrie Donskoi, înainte de bătălia de la Kulikovo, din anul 1380, contra tătarilor, a cerut binecuvântare de la Sfântul Serghei de Radonej, pe atunci îmbunătățit stareț la o mănăstire de lângă Moscova, de a se împotrivi cu armele celor ce le-au cotropit țara. Cuviosul stareț l-a binecuvântat doar după ce s-a încredințat că s-au epuizat toate mijloacele pașnice în aflarea unei modalități de a evita vărsarea de sânge și că nu se mai găsea altă cale prin care dârzul cneaz să-și apere poporul de asuprirea triburilor tătare.

Un alt exemplu ni-l pune înainte solicitarea adresată de împăratul bizantin Nichifor Fokas Bisericii din Constantinopol. Înainte de a ajunge în scaunul de domnie, Nichifor, un războinic experimentat, fusese un strălucit general în armata imperială, iar după încoronare, dorind să-și motiveze suplimentar soldații, ceru Patriarhului Polieuct să-i cinstească pe militarii uciși pe front asemenea mucenicilor. Răspunsul patriarhului a sunat categoric, el respingând propunerea basileului cu argumentul că Biserica, prin canoanele statornicite, îi oprește pe creștini să participe la conflicte armate. Sfântul Vasile cel Mare, cu mult înainte, a lămurit acest aspect: „Părinții noștri nu au socotit între ucideri pe cele din războaie, iertându-le celor ce luptă pentru buna cuviință și pentru dreapta cinstire de Dumnezeu. Dar mai degrabă este bine a-i sfătui ca trei ani să stea departe de Împărtășire, ca unii care nu au mâinile curate”.

Nădăjduind că Dumnezeu Se va milostivi iarăși spre lume, dăruindu-i pacea Sa cea sfântă, să rostim împreună cu Sfântul Paisie Aghioritul, care, în tinerețe, a trăit drama refugiaților și prizonierilor: „Pomenește, Doamne, pe robii Tăi care sunt în vreme de război. Pomenește, Doamne, pe robii Tăi care sunt prigoniți. Pomenește, Doamne, pe robii Tăi care și-au lăsat casele și serviciile lor și se chinuiesc. Pomenește, Doamne, pe săraci, pe cei fără casă și pe refugiați. Pomenește, Doamne, toate popoarele, să le ții în brațele Tale, să le acoperi cu Sfântul Tău Acoperământ, să le păzești de orice rău și de război”.