(Interviu) Ortodoxia olandeză, prin ochii Jelenei: „Dumnezeu este singurul care nu mă va lăsa niciodată”

Interviu

(Interviu) Ortodoxia olandeză, prin ochii Jelenei: „Dumnezeu este singurul care nu mă va lăsa niciodată”

    • (Interviu) Ortodoxia olandeză, prin ochii Jelenei: „Dumnezeu este singurul care nu mă va lăsa niciodată”
      Foto: Alin-Mihai Dezső

      Foto: Alin-Mihai Dezső

Jelena Viktovic este o tânără de 21 de ani, de origine din Serbia, care trăiește alături de întrega familie în Rotterdam, Olanda. Sensibilă și cu inima deschisă, comunicativă și ambițioasă, Jelena se mândrește cu credința și originile ei, într-un spațiu în care aceste lucruri nu au mare valoare. Despre implicarea sa în viața bisericii, dar și despre ce înseamnă să fii ortodox într-o țară din vest, vom afla în interviul de mai jos.

Aproape toată familia ta este aici, în Olanda. De la părinți, frați, verișori, până la bunici. Care este factorul care a declanșat această mutare din Serbia?

Familia mea a venit aici, la fel cum toți sârbii au făcut-o, pentru o viață mai bună. Situația în Serbia este dificilă. Și aici este, dar în Serbia este mai rău. Mutarea a avut loc acum mai bine de 40 de ani. A fost o mare schimbare pentru ei, dar au făcut-o pentru o situație financiară mai bună. 

Ce crezi că este diferit în Olanda față de țara ta natală?

Cred că cel mai potrivit cuvânt ar fi libertate, dar libertate în sensul vieții lumești, al lumii din afara bisericii. Olanda este o țară cu oameni care îi judecă mai puțin pe ceilalți, cu o atmosferă mai relaxată. Olandezii se uită mai mult la ei înșiși, lucru care poate fi egoist, însă asta înseamnă că nu petrec atât de mult timp uitându-se la alții. 

„De multe ori te simți singur ca ortodox”

Recent, în parohia din care faci parte, în Rotterdam, ați început să organizați activități pentru tineri. Ce ne poți spune despre acest aspect? 

A început cu ajutorul părintelui Krsto Stanisic, părintele nostru duhovnicesc, cu invitația sa de a merge în România, la Iași, pentru hramul Sfintei Parascheva. Nu știam ce va urma și la ce să ne așteptăm. Nu eram o organizație sau un grup bine închegat, însă această experiență pe care am trăit-o împreună, în apropierea bisericii și a sfinților, ne-a ajutat să ne apropiem unii de ceilalți. În același timp, ceea ce fac tinerii de la Iași, prin organizațiile de tineret ale bisericii, a fost un exemplu foarte frumos pentru noi și ne-a plăcut ideea de a organiza activități pentru copii. Am simțit că avem nevoie de așa ceva și aici, în Olanda, pentru că de multe ori te simți singur ca ortodox. Când ne avem unii pe alții și facem lucruri frumoase împreună, este mai ușor... și ca să fiu sinceră, este printre lucrurile care ne țin „în picioare”. 

Ai 21 de ani, ești studentă și în același timp lucrezi. Cum reușești să te împarți astfel încât să fii implicată și în activitățile pe care le desfășurați la biserică?

Este o întrebare bună. Ca să fiu sinceră, cred că prioritizez ceea ce ține de biserică. Sigur că am nevoie de job pentru a-mi asigura venitul, am nevoie de școală pentru a-mi continua studiile, dar cred că această viață lumească este mai puțin importantă, în comparație cu biserica și cu Dumnezeu. Așa că, încerc să pun asta pe primul loc și, în același timp, să le mențin și pe celelalte în echilibru. Cu voia lui Dumnezeu, sper ca biserica să nu fie niciodată lucrul pe care să-l las la o parte. 

„Mă simt mai acasă la ea și în biserică decât în propria casă”

Ai spus că prioritizezi ceea ce ține de biserică. Cine ți-a insuflat dragostea pentru credință și cum percepeai acest lucru când erai mică?

Am mers la biserică de când eram mică. Mergeam cu familia, dar evident, după câțiva ani, a trebuit să aleg singură pentru mine. Momentul când a trebuit să decid singură a fost când părinții mei au divorțat. Am realizat că merg la biserică de una singură când o femeie m-a felicitat pentru acest lucru. În același timp, inspirația mea cea mai mare a fost bunica, care întotdeauna mi-a vorbit mult despre credință, iar când mi-a fost greu, mergeam la ea și mă simțeam ca acasă. I-am spus și ei că mă simt mai acasă la ea și în biserică decât în propria casă.

„Am ajuns la concluzia că Dumnezeu este singurul care nu mă va lăsa niciodată”

Crezi că divorțul părinților te-a ajutat să te apropii de Dumnezeu?

Cred că da. Cred cu adevărat că toate se întâmplă cu un motiv. Am avut acele momente grele în care m-am simțit singură mult timp și am ajuns la concluzia că Dumnezeu este singurul care nu mă va lăsa niciodată. Nu ne va abandona niciodată. Chiar dacă noi nu Îl alegem de fiecare dată, El va fi mereu acolo. 

Revin la organizația de tineret, în care ai o poziție de conducere. Cum ți se pare acest rol și de ce crezi că ți-a fost oferit ție?

Părintele Krsto de obicei vorbește cu toată lumea și roagă pe fiecare să facă câte ceva. Mi-a spus la un moment dat că atunci când vorbește cu mine este mai multă acțiune. Nici nu mă așteptam la o așa poziție pentru că eu doar ajutam. A devenit oficiat când părintele a anunțat „Jelena este liderul de acum.” Poate pentru că sunt deschisă, sociabilă, comunicativă și îmi place acțiunea. Nu-mi place să știu că avem o idee și nu facem nimic cu ea. Cred că părintele a văzut asta și din acest motiv mi-a zis „vei avea acest rol”. 

Acum practic coordonezi primul mare eveniment – Tabăra pentru copii – al organizației voastre. Ce înseamnă pentru tine acest lucru?

Îmi place să am privirea de ansamblu, să văd ce se întâmplă, însă bineînțeles că acest lucru vine cu provocări. Sunt într-o poziție în care simt responsabilitatea, mai ales acum, în ultimele zile înainte de tabără. În același timp mă simt onorată, o văd ca pe o binecuvântare, pentru că iubesc pe Dumnezeu și iubesc să fac lucruri pentru ceilalți, iar această poziție îmi dă oportunitatea să fac toate aceste lucruri.

Cum este viața în Olanda pentru un tânăr la 21 de ani? Care sunt cele mai mari provocări?

La această vârstă oamenii cred că ești nebun dacă mergi la biserică și cred că este foarte ciudat dacă nu mergi în club, dacă nu bei sau nu fumezi, dacă nu faci ceea ce toată lumea face. Se îndoiesc de faptul că tu crezi în Dumnezeu și uneori, pot fi chiar cu lipsă de respect. Acest lucru este o reală provocare și uneori te simți de parcă ai fi de unul singur aici. În același timp, partea frumoasă este că avem această organizație. Ne avem unii pe ceilalți, trăim cu toții aceleași experiențe și găsim oameni cu care să ne conectăm. Problemele ne conectează, iubirea pentru Dumnezeu ne conectează și asta face ca acest lucru să fie mai special.

„Am venit înapoi la Dumnezeu pentru că am simțit că lumea ne trage în jos”

Într-un spațiu în care credința în Dumnezeu nu este o prioritate, cum reușești să păstrezi acest lucru relevant pentru tine?

Primul lucru care îmi vine în minte sunt câteva experiențe în viață, care chiar mi-au demonstrat că nu este altă cale. Toți am fost de cealaltă parte a drumului și am experimentat. Am văzut cum arată cluburile în interior, am văzut ce este alcoolul. Am încercat anumite lucruri, dar apoi am venit înapoi la Dumnezeu pentru că am simțit că lumea ne trage în jos. 

Unde este pentru tine „acasă”? În Serbia sau în Olanda?

Este foarte greu. Sunt tentată să zic Serbia sau Muntenegru, unde anul trecut am stat toată vara și am plâns când a trebuit să mă întorc în Olanda. Am simțit un sentiment în sufletul meu pe care nu-l mai simțisem de mult timp. A fost o pace, ca și cum acolo e acasă. Însă evident că aici am un rol, am o viață, așa că și aici mă simt acasă. Poate că trebuie să fiu aici, să am acest rol și să fac asta aici, dar în inima mea este mai multă liniște când sunt acolo.

Ce mesaj ai pentru tinerii din România, care sunt implicați în activitățile bisericii?

Fiți recunoscători! Fiți recunoscători pentru că trăiți într-o țară ortodoxă, unde vă puteți simți acasă, unde biserica este aproape. Când nu ai acest lucru, asta îți lipsește cel mai mult. Biserica este ceea ce aveți. Vă rog, fiți recunoscători și apreciați ce aveți pentru că nu toată lumea are. Și vă rog păstrați asta aproape de voi și în siguranță, și nu lăsați pe nimeni din afară să distrugă ceea ce aveți.