O Biserică fără duhovnici ar fi ca o familie fără mamă. Ce putem fi noi fără cuvântul ziditor, fără mâna care să ne dezlege de păcate, fără ajutorul care ne vine prin rugăciunea duhovnicului nostru? Dar și duhovnicii au, la rândul lor, nevoie de modele. Și poate cel mai la îndemână exemplu de jertfelnicie în scaunul de spovedanie este Părintele Paisie Olaru. S-a născut într-o grădină a Botoșanilor împodobită cu foarte multe flori duhovnicești, adevărate chipuri ale sfințeniei. Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, Părintele Dionisie Ignat de la Colciu, Părintele Cleopa Ilie, Patriarhul Teoctist Arăpașu sunt doar câteva dintre numele pe care poporul dreptcredincios le rostește cu evlavie și cu recunoștință.

Părintele Paisie Olaru este ca o icoană vie a cuvântului rostit acum aproape șapte secole de un isihast, Sfântul Calist Angelicoudes: „Prin simplitate și prin smerenie se zâmislește dragostea dumnezeiască” (Trei tratate isihaste, Editura Doxologia, Iași, 2012, p. 184). În toate aspectele vieții sale era, într-adevăr, de o simplitate desăvârșită. Înfățișarea sa, cuvântul rostit, chilia, hainele sale, felul în care lucra la grădină – din toate răzbătea duhul smereniei, al unei vieți reduse la lucrurile esențiale.

L-am cunoscut în anul 1985, pe când eram tânăr monah. Ca un ucenic aflat pe calea călugăriei, mi-am hrănit mintea și întărit inima din cuvintele și întreaga prezență a Părintelui Paisie. L-am găsit stând culcat în chilia din Mănăstirea Silhăstria – suferințele îl doborâseră. Chiar și așa, stătea cu epitrahilul pe gât, iar oamenii care veneau se așezau în genunchi la marginea patului. Părintele le punea epitrahilul pe cap, le spunea din memorie rugăciuni, îi spovedea, îi binecuvânta. Cu toții plecau de acolo parcă zburând, ușurați sufletește și mai încrezători. Lăsau acolo toată povara păcatului și primeau răspuns la frământarea pe care o aveau. Chiar și simpla îngenunchere în prezența Părintelui Paisie devenea moment de curățire a duhului, a minții, a sufletului întreg. Plecai de acolo mai odihnit, mai încrezător în puterea și în purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

Obișnuia, pe când încă mai era în putere, să lucreze câte puțin în grădina din apropierea chiilei de la Schitul Silila. Precum o făcea ca duhovnic cu fiecare suflet, așa se apleca cu grijă la fiecare plantă în parte, scotându-o dintre buruienile care o sufocau. De altfel, de-a lungul vieții, mulți credincioși s-au spovedit la dânsul, mulți monahi și chiar mulți arhierei mergeau pentru a primi stat ziditor în momente cruciale. Puțini cunosc faptul că Părintele Paisie, cu dreaptă socoteală și har prorocesc, a avut un cuvânt care a cântărit mult în ceea ce privește revenirea Patriarhului Teoctist ca Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române în frământatul an 1990.

Când vorbea, Părintele Paisie făcea economie de cuvinte, nu și de duh. Vorbea în sentințe scurte, ca de pateric, precum e și aceasta: „Să te lași în mâna Domnului, ca lutul în mâna olarului. Olarul, când vrea să facă o oală mai de preț, o dă de două-trei ori prin foc, o călește și o potrivește până se face după plăcerea lui”. Faptul că Dumnezeu a rânduit să fie chiar Olaru numele său de familie ne trimite cu gândul tocmai la această lucrare încredințată Părintelui Paisie – aceea de a se ocupa cu olăritul sufletelor. Și astăzi, când se împlinesc trei decenii de la trecerea sa la cele veșnice, cuvintele Părintelui Paisie mângâie, mustră, luminează și întăresc pe tot credinciosul care le citește. S-au păstrat chiar și imagini video cu sfinția sa, din ultima parte a vieții. Îl vedem vorbind rar, simplu, dar cu mult tâlc, uneori chiar stârnind zâmbete cu modul spiritual de a povesti anumite episoade biografice. Când vorbea, gesturile sale erau delicate, ample, mâinile erau ca niște aripi de îngeri despicând aerul fără zgomot.

După alte lucrări ce i-au fost dedicate, acest album, închinat vieții și învățăturilor Părintelui Paisie Olaru, vine ca o încununare. Numeroasele fotografii care bucură ochiul inimii, momentele evocate, cuvintele de folos selectate fac din lucrarea de față cel mai frumos dar făcut celor ce l-au cunoscut sau vor dori să-l cunoască măcar pe calea aceasta. Mormântul Părintelui Paisie Olaru a devenit loc de pelerinaj practic o dată cu înmormântarea trupului său, istovit de nevoință și de boală, în 20 octombrie 1990. Prin acest album, fiecare cititor, fiecare pelerin poate să poarte în inima sa și să primească în familia sa, ca pe o negrăită binecuvântare, ceva din duhul atât de mult îndrăgitului Părinte Paisie Olaru. Nădăjduim că de acolo, din Cerul slavei, continuă să ne trimită binecuvântări și să mijlocească înaintea Domnului pentru fiecare dintre noi!

† TEOFAN
Mitropolitul Moldovei și Bucovinei