Pentru toate este vreme,

Pentru toate timp găsim,

Doar de mântuirea noastră

Nu mai vrem să ne-ngrijim…

Amăgiți și orbi ce suntem!

Lucrul cel mai prețios,

Amânându-l toată viața,

Nu-l luăm în serios…

Cimitirele sunt pline,

Dar nimic n-am învățat.

Cei ce „odihnesc” în ele

Tot ca noi au alergat

Toată viața pentru lucruri

Ce-au rămas de ei apoi,

Când s-au dus în copârșee,

Cum va fi cândva cu noi!

Ai văzut cum se așează

Păsărelele pe cruci?

Te-ai gândit că vine vremea

Când și tu o să „te duci”?

Or să scrie și la tine

C-ai fost „rob” lui Dumnezeu,

Însă, cugetă mai bine,

Cui „robești” acum mereu?

Domnul nostru Cel din Ceruri

Ne așteaptă să-I robim,

Tatăl nostru, de departe,

Se tot uită de venim,

Însă noi, risipitorii

Cei cu roșcove hrăniți,

Bălăcindu-ne-n mocirlă,

Suntem cei mai fericiți!

Cred că este chiar momentul

Din visare să ieșim

Și la veșnicia noastră

Serios să ne gândim:

Unde oare-o vom petrece,

Sus, în cer la Dumnezeu,

Ori în iezerul de flăcări,

Tânguindu-ne mereu?