Ioan întemnițat. În planul timpului nostru cotidian a trecut o săptămână de la Botez. E cert că în planul timpului istoric, în care se petrec faptele mântuirii Domnului Hristos, nu de o săptămână e vorba. Dovadă că pe 29 August pomenim Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul. Timpul nostru nu-i tot una cu timpul acela. Doar că timpul liturgic, ritmul Bisericii, le acordează pentru a ne învăța taina Împărăției. Arestarea Înaintemergătorului vine dintr-un conflict cu un dictator. Abuziv cu legea ca orice dictator. Care trăia cu soția fratelui său. O femeie la fel de semeață și nedemnă ca Izabela, fiica lui Etbaal – regele Sidonului, regina de odinioară, oponenta Profetului Ilie, cea al cărui sânge îl vor linge câinii la poalele zidurilor Izreelului. Soție lui Ahab, aceasta va întoarce spre idolatrie pe israeliți, va ucide pe Nabot, pentru a-i lua puțina vie, va fi într-un permanent abuz de putere politică. Pe măsura păcatului, moartea. Cartea a III-a a Regilor (16.31; 18.4.13; 19.2; 21.5.7.11.14.15.23.25) și a IV-a a Regilor (9.10.30.37) ne aduc mărturia acestei relații mereu tensionate între profet și regalitate, atunci când aceasta din urmă aduce lezare Legii lui Dumnezeu. Ceea ce împacă regele cu Dumnezeu este ceea ce împacă mereu firea umană cu firea umană. Sau ceea ce vădește diferența între om și animal. Pocăința. O părere de rău care se transformă în rațiunea de a fi a firii umane. În mod de viață. Din acest punct pleacă propovăduirea Domnului Hristos. Un ecou al strigătului de pocăință al Sfântului Ioan Botezătorul: Pocăiți-vă! Apropierea lui Dumnezeu de oameni devine însă și prilejul completării acestei chemări la pocăință, determinând sensul propovăduirii Domnului Hristos. Nu este doar o pocăință de împăcare cu Dumnezeu, ci una care descoperă Împărăția Cerurilor. O pocăință care determină o împărăție.

E sensul profund al așezării acestei Evanghelii îndată după Botezul Domnului la Iordan. Face diferența. Între chemarea la pocăință a lui Ioan și chemarea lui Iisus Hristos la Împărăția cerurilor, care prin Venirea Sa la Iordan nu este doar vizibilă, ci posibilă deplin. Chemarea aceasta o realizează Domnul Hristos după ce înfruntase, ne spune același Evanghelist Matei (4. 1-11), în chiar fragmentul anterior lecturii din această Duminică, pe diavol. Cel care se închipuia regele lumii, Baalul de neînvins al unei societăți care se depărta tot mai mult de Dumnezeu. În ciuda contraforților construcției sale sociale, lege-Templu-ierarhie-cultură, poporul se depărta de Acela care, Viu fiind, nu locuia în faceri de mână omenească și nici nu se lăsa ademenit în conflictuala gândire a școlilor teologice ale vremii. Motivația pocăinței adusă de Domnul Hristos este valabilă până astăzi. Răsună în urechile noastre mereu. Pentru participantul la Liturghie – cum ar trebui să fie mereu un creștin autentic – deschiderea acesteia se face prin aceste cuvinte, izvorâte parcă exact din punctul de întâlnire între Ioan Întemnițatul și Hristos, Dumnezeu cel Întrupat. Căci cuvintele prin care Liturghia își începe curgerea sunt: Binecuvântată este Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Arătând conținutul Împărăției: Treimea cea deoființă și nedespărțită. Căci pocăința, pentru a fi ducătoare la Împărăție, trebuie să aibă drept conținut Treimea. Arătarea Acesteia în faptele tale, în trăirile tale, în viața ta.

E sensul Bisericii. De a apropia oamenii de înțelegerea unor astfel de valori care leagă pe om de dumnezeire. Am ascultat, deseori, comentariile unor mari absenți la orele de cultură ale Ortodoxiei, comentatori sarcastici asupra conținuturilor ei de credință, cum erau deranjați – oripilați de-a dreptul – de faptul că Biserica pomenește conducătorii Țării, mai marii orașelor și ai satelor... Ba transformaseră aceasta într-o acuză de aliniere la politici de stat ori așezarea Bisericii în robia politicului. Am tot vorbit pe seama unor astfel de comentarii. Dar am aflat, în viața unuia dintre Părinții mărturisitori ai Ortodoxiei moderne, Părintele Adrian Făgețeanu, numit Multpătimitorul pentru multa pătimire nu doar din temnițele comunismului, un episod care m-a pus pe gânduri. Obligându-mă, parcă, să scriu aceste rânduri. După mulți ani de temniță, eliberat prin amnistia lui Ceaușescu, i s-a cerut să meargă la mănăstirea unde a fost arestat – în cazul său Crasna (jud. Gorj). Nu e bineprimit, ba chiar alungat de starețul cu simpatii de stânga, fiind socotit un pericol de destabilizare al echilibrului cu organele de partid din zonă. Îndemnat de un țăran luminos – semn că profet poate fi oricine iubește pe Dumnezeu – Părintele ajunge la Lainici. Stareț acolo era vrednicul de pomenire Părinte Calinic (Caravan), o lumină de om. Îl sprijină să se facă bine, îl crește în rugăciune. Îl învață să se roage și pentru dușmanii săi, spunându-i: „Toți sunt frații noștri! Dragostea noastră o să le înmoaie inima. Roagă-te și tu pentru ei!”. După cât pătimise de la comuniști, Părintele Adrian refuza în forul său cel mai intim ideea că ar putea să se roage vreodată pentru comuniști. O spune și Avvei Calinic. Care zâmbește. Reiau, de-acum, cuvintele Părintelui Adrian: „Nu a trecut mult timp și în fața mănăstirii a oprit un alai de mașini negre și luxoase. Era mare agitație grozavă la poartă și din mașină a coborât Nicolae Ceaușescu. Îndreptându-se spre mine, m-a întrebat: „Dumneata ești preot?... Am venit cu părinții mei și aș vrea să le citești niște rugăciuni pentru sănătate”. Cine ar fi putut crede așa ceva? Căutând a nu mă pierde cu firea, am intrat în biserică împreună cu ei și mi-am împlinit menirea de preot. M-am rugat pentru Ceaușescu și, deci, pentru comuniști. Atunci am înțeles zâmbetul părintelui Calinic. Avea rugăciunea văzătoare” ( vol. Sfinții Închisorilor, Mănăstirea Petru-Vodă, 2019, pp. 46-47). A împlini duhul profetic al Bisericii ține și de tăierea voii tale personale în ce privește antipatiile ori simpatiile tale, ca preot, așezându-te în linia Împărăției lui Dumnezeu. Asta nu va scuza niciodată excesele, inclusiv de tăcere când trebuie rostit adevărul în ce privește o situație gravă în mijlocul unei națiuni. Dar rugăciunea, în ordinea logicii Împărăției lui Dumnezeu, nu poate fi motiv de acuză decât pentru prietenii lui Baal, idolul care le înghite pe toate.

O pocăință vie față de Dumnezeul nostru care refuză să fie idol. Care refuză să fie idolatrizat. De aceea intră în lume, trăiește între noi, asemeni nouă, afară de păcat. Și încercă să ne facă oameni. Nu doar după chip, ci și după asemănare. Așa cum ne-a creat Treimea dintru început. Refuzând dictaturile, ideologiile și fracturile de sens. Apropiindu-ne de Împărăție. Prin pocăință și rugăciune. Prin trăire și asumarea morții în Hristos.

Sursa: tribuna.ro