Un semn. Un om. O scoatere din moarte. La vremea când poporul condus de Moise este cuprins de teroarea șerpilor celor veninoși, care aduceau moartea, Dumnezeu îl îndeamnă să ridice un șarpe de aramă către care, privind oamenii, puterea șarpelui să nu-i cuprindă în robie de moarte. Șarpele mereu ne fură viața și ne ține legați de frica morții. Evei îi fură bucuria veșniciei și o face muritoare, îi ascunde în oase frica, teama de moarte. De moarte veșnică. De veșnicie în iad. Fără ca iadul, în clipa aceea, să existe sau să fi existat. Căci nu, nici ispititorul și nici cuibul său de frică nu sunt creația lui Dumnezeu. Căci, nu-i așa, Dumnezeu le făcuse pe toate „bune foarte” și în nicio zi a creației Sale nu auzim de frică, de moarte, de iad. 

Cu frica aceasta străbate poporul lui Israel istoria sa în așteptarea lui Mesia. Cu o frică din care se va aproviziona mereu orice formă de dictatură ori înrobire. Cu această frică se vor valida mereu dinaintea mulțimilor cei care se autoproclamau „trimișii lui Dumnezeu”. Și încă o mai fac. O fac fiind siguri că dinaintea forței nu poate sta nimic, absolut nimic. Uitând că propria lor viață se stinge în moarte și oricâte cetăți și ziduri vor construi împotriva morții aceasta este aici, lângă umărul lor, mereu și mereu. Nu. Nu vă spun aceste cuvinte doar pentru a vă reaminti cuvintele de „aducere în fire” adresate Cezarilor: „Memento Mori!”. Ci pentru a vă rescrie pe suflet adevărul fundamental al vieții noastre, creștini fiind: „Memento Crucis”!

Duminica Înainte Prăznuirii Sfintei Cruci nu poate exista decât pentru că există Crucea și Învierea Domnului. Cine neagă, astfel, Crucea neagă Învierea și toate zilele de Duminică din care ne este alcătuită respirația liturgică a vieții. Neagă așteptarea Crucii și astfel pune la index Vechiul Testament. Cine neagă Crucea neagă viața veșnică și deci „zadarnică îi este credința”! Pentru aceea, Duminica aceasta este importantă: pentru că ne dăruiește mărturie despre așteptarea Crucii și asta din gura Celui Care o și împlinește în orizontul împlinirii profeției despre Cruce ca un șarpe de aramă ridicat în pustiul de credință și de sfadă nu doar al poporului lui Israel. Hristos ne spune – învățând pe Nicodim, ucenic de taină – că tot cel ce crede în Fiul Omului care se înalță asemeni șarpelui de aramă în pustia mușcăturilor veninoase nu piere, ci are viață veșnică. Și ne spune și de unde izvorăște această viață veșnică: „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel unul Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică!” (Ioan 3, 16). E mărturia care ne arată că întreaga noastră credință este validată prin iubirea Tatălui pentru noi. Mântuirea nefiind astfel autoreferențială, ci un dar crescut împreună cu noi, adâncit în cer prin Cruce.

Și mai primim un dar din vorbele Mântuitorului. El ne vădește că nu a asumat Crucea pentru a ne fi Judecător și atât, ci Mântuitor părtaș pătimirii noastre – afară de păcat – pentru că pe Cruce se răstignește iubirea și nu rațiunea unei dreptăți fără sens în iubire. Se răstignește Adevărul asumat prin iubire, nu dreptatea risipită în legi omenești. 

Memento Crucis! Prin Învierea Domnului Iisus Hristos ea trece din logica mijloacelor de tortură și moarte în ordinea logică a Cerului. Nimic din ce atinge Crucea nu mai poate fi atins de moarte. De la închinarea ogoarelor și munților la închinarea celor mai de preț momente ale vieții: nașterea, cununia, moartea... Treptele ce ne urcă spre nemurire prin moarte. Căci oricât de paradoxal ar părea, nimeni nu intră în Rai fără să guste moartea. Din acest motiv, Mântuitorul vorbește lui Nicodim despre viață veșnică, naștere din nou și Crucea care vindecă mușcătura morții. Le aduce laolaltă prin Înviere și acesta este cea prăznuită prin Cruce. 

Memento Crucis! Fără nicio îndoială, semnul în care putem mereu învinge. Și devenim Fii Împăratului și cetățenii Împărăției. Prin Iisus Hristos, Fiul Omului care s-a coborât din Cer. Ca să ne facă, prin Cruce, Raiul posibil.