Aşa cum anunţam săptămâna trecută, voi publica o serie de articole pe teme de strictă actualitate pentru creştinul de azi, folosind ca "pretext" texte sau idei ale filosofului rus Nikolai Berdiaev. Înainte de a o aborda pe prima dintre ele, este necesar a da un răspuns unor reacţii venite din partea cititorilor (la articolul anterior) cu privire la raportarea lui Berdiaev la Biserica Ortodoxă. Acesta sintetizează în autobiografia sa ce înţelege prin statutul de persoană credincioasă, dar cu o gândire liberă: "Îmi este caracteristic faptul că n-am trecut prin ceea ce se numeşte «convertire» şi pierderea credinţei este imposibilă pentru mine. Mă pot răscula împotriva unor idei nedemne şi false despre Dumnezeu, în numele unei idei mai libere, superioare". De altfel, nu doar ca filosof, ci şi ca persoană situată în interiorul unei anumite comunităţi confesionale, Berdiaev a reprezentat un caz "special". Spre deosebire însă de scriitorul Lev Tolstoi, care a fost excomunicat de Biserica Ortodoxă Rusă în 1901 (şi asupra căreia nu s-a revenit nici în zilele noastre), Berdiaev nu a cunoscut o astfel de decizie, deşi a polemizat, adesea, cu teologi sau clerici ortodocşi.

            Episodul care l-a marcat cel mai mult este cel în urma căruia a fost la un pas doar de a fi şi el excomunicat din Biserică, după cum ne relatează în autobiografia sa, Cunoaşterea de sine, publicată în limba română de Editura Humanitas: "Cu prilejul procesului împotriva imiaslaviţilor de la Athos, la care a luat parte ierarhia şi diplomaţia rusă, am scris articolul Nimicitorii spiritului, un articol pătruns de indignare, orientat împotriva Sfântului Sinod. N-am avut simpatii deosebite pentru imiaslavism, dar m-au revoltat silnicia în viaţa spirituală şi josnicia, ne-spiritualitatea Sinodului din Rusia. Numărul ziarului în care apăruse articolul a fost confiscat, iar eu am fost dat în judecată în baza articolului referitor la blasfemie, care prevedea ca pedeapsă deportarea pe viaţă în Siberia. Avocatul meu aprecia că situaţia este disperată. Procesul s-a tot amânat din cauza războiului şi a imposibilităţii de a-i convoca pe toţi martorii. Aşa s-a tot amânat până la revoluţie, iar revoluţia a pus capăt procesului." Într-o notă a traducătorului în limba română a acestui volumului autobiografic citat, Inna Cristea, citim că, în cazul imiaslaviţilor ("slăvitorii numelui"), este vorba de o condamnare a "ereziei ce luase naştere printre călugării de la Muntele Athos, care propovăduia că Dumnezeu este prezent în mod nevăzut în oricare dintre numele divine. Tragismul acestei istorii stă în faptul că, împotriva unor călugări neînarmaţi, a fost trimisă armata".

            Aşadar, de pe poziţia "filosofului de serviciu", dar şi de fiu al Bisericii Ortodoxe, Berdiaev a ridicat o serie de probleme asupra cărora merită să reflectăm. El a denunţat mereu ceea ce numeşte a fi un creştinism istoric, fariseic, un creştinism adaptat la condiţiile acestei lumi şi organizat după modele preluate din organizarea statului, un creştinism care nu acordă cuvenita importanţă faptului că rolul său este acela de a aduce Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Ceea ce reproşează, în fond, Bisericii ca instituţie (şi) cu o dimensiune socială este că, într-o astfel de structură, se poate produce "o obiectivare a vieţii religioase, o adaptare a spiritului la condiţiile sociale", deşi, în profunzimea ei, ea se manifestă, în continuare, şi ca viaţă a spiritului. Acest gen de obiectivare este înţeleasă, în limbaj berdiaevian, ca o adaptare "în cel mai înalt grad" la împărăţia cezarului. Biserica împrumută astfel, în organizarea şi manifestarea sa concretă, din cele ale lumii, lucrul cel mai de nesuportat pentru Berdiaev fiind o ierarhie care ar înţelege să-şi manifeste autoritatea nu în libertate şi în iubire, ci prin ameninţare sau constrângere, fie ele şi îmbrăcate în haină spirituală. Repulsia faţă de orice fel de autoritarism este evidentă la filosoful rus mai ales când comentează îngustimea spirituală a unor "stareţi" (duhovnici, în spaţiul rusesc).

Ce facem cu "socotelile astei lumi"?

            În afara pericolului de a deveni "istoric", filosoful rus mai vede o altă ameninţare pentru creştinism, aceea a fariseismului. "Astăzi ar fi o greşeală să credem că stigmatizarea împotriva fariseilor, de care este plină Evanghelia, se referă numai la trecutul îndepărtat, la învăţătorii poporului evreu. Fariseismul este mereu un element care joacă un rol enorm în viaţa Bisericii istorice, sufocant pentru teologia şi morala creştină", crede Berdiaev. Fariseismul presupune, pentru el, o răcire a "flăcării generate de prima revelaţie, instaurarea domniei legii, a formalismului", fiind un fenomen care se regăseşte în toate religiile lumii. Este o un soi de cădere a omului, ca o multiplicare sau o repetare a primei sale căderi, cea edenică. Faptul că omul are această tendinţă de a reduce o viaţă spirituală vie, trăită, la o serie de norme pe care îşi propune să le respecte, este, de asemenea, semnul slăbiciunii omului în faţa tendinţei de a se înstrăina, de a exterioriza spiritul şi, prin urmare, de a-l "ucide" prin obiectivare. Orientarea spre lege dă naştere unei etici pe deplin "realizabilă, însă ea este incapabilă să lupte împotriva gândurilor şi să transforme starea interioară şi spirituală a fiinţei umane".

            Pericolele evocate mai sus de Berdiaev sunt reale. Ca instituţie, Biserica este obligată să respecte şi legile statului şi o serie de reglementări interne. Pe de o parte, asimilată fiind cu o instituţie oarecare (cel mai adesea de tip ONG), există riscul de a formaliza cu totul unele relaţii care ţin de componenta misionară sau pastorală (a se vedea cazul unor preoţi care vor să se organizeze în sindicat sau situaţiile în care credincioşii dintr-o parohie resping numirea unui alt preot paroh decât cel pe care-l doresc dânşii). Pe de altă parte, în viaţa duhovnicească există riscul unor reglementări de tip "patul lui Procust", mai ales ca urmare a unei greşite interpretări sau a absolutizării unor canoane. Ca să nu mai vorbim de posibilitatea "abuzului de putere" în cadrul unor obşti monahale sau în relaţia unor duhovnici cu ucenicii lor, când ascultarea este înţeleasă ca îndeplinire orbească a unor ordine, iar nu ca împlinire, în duh de iubire şi de încredere, a voii lui Dumnezeu ce se manifestă prin intermediul îndrumătorului duhovnicesc ales.

            Dar soluţia nu este aceea de a renunţa la aspectele "lumeşti" ale Bisericii (lăsând loc liber unei anarhii sui generis), ci de a căuta, în permanenţă, să spiritualizăm componenta instituţională, folosindu-o ca pe un mijloc de apropiere de Împărăţie. Acest deziderat se poate împlini prin numirea, mai ales în diversele funcţii şi poziţii "cheie", a unor persoane cu viaţă duhovnicească autentică (sau măcar cu râvnă sinceră în acest sens). Nu se poate renunţa definitiv la orice tip de "sistem", dar nici nu se rezolvă mare lucru prin stabilirea până la cele mai mici detalii ale unor reguli şi proceduri, indiferent cât de bine ar fi gândite. Persoana este cea care poate face diferenţa şi care poate contribui la continua "preschimbare" (în sens euharistic) a creştinismului istoric în creştinism eshatologic (adică orientat către veşnicie).

            Pentru Berdiaev există o singură cale de urmat: cea a creştinismului mistic, în detrimentul celui istoric-cotidian, uimitor de adaptat "nivelului mijlociu al oamenilor". El sesizează cum, în istorie, "creştinismul a mers, mistic, pe linia maximei rezistenţe, pe linia nebuniei din unghiul de vedere al judecăţii astei lumi. Şi creştinismul a mers, istoric, pe linia minimei rezistenţe, pe linia adaptării la judecata şi socotelile astei lumi, la natura păgînă a omului, la planul fizic al vieţii. Această dualitate este o mare ispită şi ea trebuie conştientizată şi înţeleasă" (cf. Sensul creaţiei). Conştientizarea aceasta poate fi facilitată şi de o întoarcere cu faţa spre situaţia primilor creştini care, cu toţii, aşteptau a doua venire a lui Hristos, adică venirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Prin reorientarea eshatologică a credinţei creştine, se poate produce o înnoire binefăcătoare, nu doar pentru cei credincioşi, ci pentru întreaga lume. Vom mai reflecta asupra acestor aspecte şi în articolele viitoare.