Ori de câte ori ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci se cheamă că facem o închinăciune, în chip văzut. Gestul este însă doar exteriorizarea simbolică a închinării interioare, „în Duh și în Adevăr”, după cum spune Hristos. Prin urmare, semnificațiile lui sunt multiple:

1. Este un gest sacramental. Orice religie recurge la semne simbolice care exprimă sacrul. În creștinism, semnul Crucii este unul din cele mai vechi gesturi sacramentale care exprimă, în mod complet și complex, semnificația Crucii lui Hristos pentru viața creștinului. Esența teologiei Crucii rezidă în asumarea iubitoare și jertfelnică a suferinței. Crucea devine altar al dragostei divine, prin care ne desăvârșim. O analogie mai prozaică găsim în medicină: uneori, din dragoste de viață, pentru a ne vindeca de boli grave, ne asumăm suferințe temporare. Desigur, comparația este vetustă, dar exprimă ideea purtării Crucii, atât în mod văzut, dar mai ales în mod nevăzut, prin suferințele și necazurile mântuirii.

Astfel, așa cum Hristos nu poate fi despărțit de Crucea Sa, nici creștinul nu se desparte de Cruce, ci se însemnează cu ea, ori de câte ori simte nevoia să se închine lui Dumnezeu. Dimineața, seara, la masă, la lucru, la rugăciune, la biserică și ori de câte ori simte nevoia comunicării cu Hristos Cel Răstignit pe Cruce, creștinul își face o cruce. Iar  locurile pe care le consideră a avea semnificații creștine le marchează printr-o cruce: biserica, mormântul, monumente creștine (Crucea de pe Caraiman, de pildă) sau anumite locuri particulare.

Este simplu de observat că nimeni nu poate face acest gest de închinare fără a avea o tainică legătură cu sacrul. Puterea de a-l săvârşi vine doar din convingerea credinței că avem nevoie de a ne exprima și în mod văzut sacralitatea nevăzută, sufletească. Există însă, din păcate, și deformări ale acestui principiu, pe care le vom aborda mai jos.

2. Este o mărturie. Contemporaneitatea tinde să creadă eronat că evlavia și credința trebuie păstrate cu discreție. Este doar rezultatul logic al unei slăbiciuni: a te teme să mărturisești ce ești. A fi creștin nu este o ilegalitate, o imoralitate sau o declasare socială. Dimpotrivă. A-ți purta Crucea și a arăta aceasta este o chestiune de identitate, față de care nu ai motive să roşeşti. În fond, a fi creștin înseamnă a trăi în Adevăr și Iubire. Poate fi asta ceva damnabil?

3. Este o măsură a vârstei spirituale. Arată-mi cum te închini, ca să-ți spun cât ești de creștin. Așa ar putea suna o prelucrare tematică a unui proverb popular. Modul în care practicăm însemnarea Crucii, dar și ce înțelegem din aceasta sunt definitorii pentru gradul de maturitate spirituală. Aici apar și devierile de care vorbim.

În mod corect, semnul Crucii se relaționează cu Persoanele Sfintei Treimi și lucrările Acestora. Astfel, împreunăm primele trei degete ale mâinii drepte (Persoanele Sfintei Treimi), iar celelalte două (inelarul și degetul mic) se coboară în podul palmei (cele două firi, umană și divină, unite în persoana lui Hristos). Așa grupate fiind, cele trei degete se duc mai întâi la frunte (Tatăl, izvorul tuturor, mintea mai presus de fire care a gândit toate), apoi le coborâm spre pântece (Coborârea și Întruparea Fiului, în pântecul Maicii Domnului), apoi le ridicăm spre umărul drept (Înălțarea Fiului de-a dreapta Tatălui), după care le ducem spre umărul stâng (Trimiterea în lume, ca teren al luptei cu cel rău, simbolizat teologic prin „stânga”, a Duhului Sfânt). În toată această „gimnastică spirituală” creștinul pomenește, se roagă sau slăvește, în gând sau cu voce tare, Persoanele Sfintei Treimi.

Dar, practic, se poate observa că nu toți acești credincioși știu exact simbolistica Crucii sau motivele pentru care ne închinăm în diverse situații, Sunt destui cei care, din păcate, flutură mâna în dreptul pieptului „cântând la cobză” (expresie atribuita Părintelui Ilie Cleopa) și neștiind ce fac. Sau, mai grav, situații în care închinarea trece de la închinarea adusă lui Dumnezeu spre alte planuri ale concretului lumesc: bani, noroc, poziție socială etc.

Sunt alții care se miră de ce creștinul se închină când trece pe lângă o biserică. Probabil aceștia uită sau încă nu știu că un lăcaș de cult nu este numai o construcție civilă, ci și locul unde stă, fizic vorbind, pe Sfântul Altar, Trupul și Sângele Domnului, adică Însuși Hristos, căruia îi datorăm cuvenitul respect. Ori, în viața de zi cu zi, a nu comunica cu cel pe care îl cunoști și pe lângă care treci este socotit a fi lipsit de bun-simț. Dar să treci nepăsător pe lângă Dumnezeul în care crezi, cum e?!

Există chiar o „nebunie a Crucii”, adică asumarea conștientă a Crucii, prin răstignirea propriei coruperi morale și păstrarea curățeniei sufletești într-o lume decadentă, ceea ce poate aduce creștinului necazuri și suferințe, până la martiraj. Acest lucru nu poate fi pe deplin înțeles de către cei ce aleargă după cele lumești, predispuși de obicei la compromisuri, motiv pentru care Crucea pare o nebunie.

Nu uit și pe cei care exagerează cu „executarea de cruci”, pierzând simbolismul și lucrarea harică, reducând totul la număr sau propriul interes. În acest caz, semnul Crucii este denaturat, ajungând pe post de lucrare magico-ocultă, menită doar să rezolve interese strict personale. Fenomenul se extinde și asupra icoanelor, moaștelor și altor lucruri sfințite, socotite doar obiecte magice, care rezolvă prin superstiții „orice problemă”.

Așa ajungem, prin raționament apagogic, să vedem că și vrăjitoarele și descântătoarele folosesc un întreg „arsenal” dotat cu cruci, icoane, agheasmă etc., doar-doar vor convinge potențialii clienți de „albeața” și justețea magiei lor. Mai rămâne doar să aducă și „certificat de bune practici” de la preot că, în rest, unele deja se laudă cu clerici printre clienți.

Închei cu un gând al Sfântului Ioan Gură de Aur, despre închinarea cu semnul Sfintei Cruci: „Crucea nu este altceva decât semnătura creștinului”.