Acum două mii de ani, după ce Tatăl Cel din ceruri i-a descoperit lui Petru că Iisus este Hristosul (Mesia), după ce Domnul spune ucenicilor câte urmează să pătimească înainte de a fi răstignit, acest inimos pescar din Galileia Îl ia deoparte şi îndată-L dojeneşte: „Fie-Ţi milă de Tine să nu Ţi se întâmple Ţie aceasta” (Matei 16, 22). Gest care, după logica omenească, ar merita apreciere, vădind grijă promptă pentru ca Iisus să nu aibă de suferit şi râvnă multă spre a-L proteja de orice durere. Numai că Hristos nu are nevoie să fie apărat sau protejat, ci urmat cu credinţă. Domnul îl pune la punct pe Petru într-un mod extrem de dur: „Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi eşti; că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor” (Matei 16, 23). Aşadar, pe de o parte avem un moment pozitiv: Petru Îl mărturiseşte pe Iisus ca fiind Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu; aici este inspiraţie divină. Momentul următor, în care Petru Îi spune Domnului ce să nu facă, ce să nu permită să I se întâmple, este însă unul negativ; satana îl inspiră acum pe cel numit şi Chefa. Ce înţelegem noi de aici? Că este bine să-L mărturisim pe Domnul Iisus Hristos, aşa cum ne învaţă Biserica, sub inspiraţia Duhului Sfânt şi în sobornicitate. Primul sinod, cel apostolic de la Ierusalim, îşi anunţa hotărârile cu formula: „părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă” (Faptele Apostolilor 15, 28).

După acest episod relatat în Evanghelii, se petrece însă un altul în care alţi „stâlpi ai Bisericii”, Iacov şi Ioan, se dovedesc a fi nedeplin cunoscători ai lucrării mântuitoare a lui Dumnezeu în lume. Cei doisprezece primiseră de la Hristos Domnul „putere şi stăpânire peste toţi demonii şi să vindece bolile” (Luca 9, 1). Adică să lucreze spre eliberarea celor stăpâniţi de duhurile întunericului şi spre deplina vindecare a oamenilor. Mergând ei spre Ierusalim, au intrat într-un sat de samarineni, ca să pregătească găzduirea lui Iisus. Numai că samarinenii nu i-au primit. Atunci „ucenicii Iacov şi Ioan I-au zis: Doamne, vrei să zicem să se coboare foc din cer şi să-i mistuie, cum a făcut şi Ilie? Iar El, întorcându-Se, i-a certat şi le-a zis: Nu ştiţi, oare, fiii cărui Duh sunteţi? Căci Fiul Omului n-a venit ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască” (Luca 9, 54-55). Mă tem că şi astăzi există în Biserică persoane care, dacă ar avea putere, s-ar repezi să-i spulbere pe toţi cei ce sunt neprimitori şi necinstitori ai Domnului. Graba de a judeca şi uşurinţa cu care cerem pedeapsă denotă că nu am înţeles încă fiii cărui Duh suntem.

La aceste două momente relevante pentru ce înseamnă conştiinţă bisericească – adică să avem „gândul lui Hristos” (I Corinteni 2, 16) –, mai găsim unul, în acelaşi capitol 9 de la Luca. Apostolul Iubirii, Ioan, Îi spune Domnului: „Învăţătorule, am văzut pe unul care, în numele Tău, scoate demoni şi l-am oprit, pentru că nu-Ţi urmează împreună cu noi. Iar Iisus a zis către el: Nu-l opriţi; căci cine nu este împotriva voastră este pentru voi" (Luca 9, 49-50). Era scandalos pentru ucenici ca unul care nu Îi urmează lui Hristos, nu este adică „împreună cu ei”, să poată lucra ceva în numele Domnului. Şi Ioan se precipită să acţioneze fără a mai aştepta să-L întrebe pe Mântuitorul şi ia o decizie care se dovedeşte a fi greşită.

Pe de altă parte, avem şi o reacţie promptă şi care este validă din perspectiva ecleziologiei ortodoxe. Sfântul Apostol Pavel relatează confruntarea lui cu Petru (Chefa): „Iar când Chefa a venit în Antiohia, pe faţă i-am stat împotrivă, căci era vrednic de înfruntare. Căci înainte de a veni unii de la Iacov, el mânca cu cei dintre neamuri; dar când au venit ei, se ferea şi se osebea, temându-se de cei din tăierea împrejur. Şi, împreună cu el, s-au făţărnicit şi ceilalţi iudei, încât şi Barnaba a fost atras în făţărnicia lor. Dar când am văzut că ei nu calcă drept, după adevărul Evangheliei, am zis lui Chefa, înaintea tuturor: Dacă tu, care eşti iudeu, trăieşti ca păgânii şi nu ca iudeii, de ce sileşti pe păgâni să trăiască ca iudeii? Noi suntem din fire iudei, iar nu păcătoşi dintre neamuri. Ştiind însă că omul nu se îndreptează din faptele Legii, ci prin credinţa în Hristos Iisus, am crezut şi noi în Hristos Iisus, ca să ne îndreptăm din credinţa în Hristos, iar nu din faptele Legii, căci din faptele Legii, nimeni nu se va îndrepta” (Galateni 2, 11-16). Ca şi în alte situaţii, Petru se smereşte şi îşi asumă greşeala. Chiar dacă a fost foarte promptă, intervenţia lui Pavel nu a fost una care să producă tulburare în Biserică, ci dimpotrivă, a adus pacea. El a intervenit pentru refacerea comuniunii între cei convertiţi dintre iudei şi creştinii proveniţi dintre „neamuri”. Da, într-o astfel de situaţie chiar trebuie să acţionăm grabnic, să intervenim spre a se evita orice formă de rupere sau de împărţire pe „bisericuţe”!

Cu siguranţă mai sunt şi alte pasaje scripturistice din care învăţăm cât de mult greşim când ne grăbim să judecăm lucruri din Biserică sau din afara ei după o logică omenească, neluminată de Duhul Sfânt. Râvna noastră, bunele noastre intenţii, chiar şi o anumită erudiţie, nu sunt suficiente. Poate şi să ni se pară că împlinim voia lui Dumnezeu, că apărăm Adevărul, şi să fim, de fapt, în mare rătăcire. Aşa cum se poate vedea şi în pericopele de mai sus şi cum putem constata din întreaga istorie a Bisericii, între semnele cele mai limpezi care ne arată că acţionăm sub spectrul înşelării se numără impulsul de a lua decizii sau de a da sentinţe imediat, ispita de a vorbi doar „limba” ultimatumurilor şi graba de a rupe comuniunea cu ceilalţi. În Biserică e nevoie să acţionăm cu multă răbdare, calm şi chibzuit, cu rugăciune şi cu multă sfătuire. Grabă să fie doar în a arăta dragoste de aproapele, în a căuta comuniunea cu el. Fidelitatea faţă de credinţă trebuie să fie dublată întotdeauna de stăruinţa de a păstra comuniunea. Nici un efort nu este prea mare când e vorba atât de mărturisirea Adevărului, cât şi de păstrarea unităţii în Biserica cea Una a lui Hristos. Amândouă sunt la fel de importante.