Prima amintire. Eram la începutul gimnaziului, în plină dictatură ceauşistă, spre mijlocul anilor '80. Am teză la română. Eu, așa cum fusesem învăţat de bunica dinspre mamă, înainte de a începe să scriu, îmi fac cruce, discret. Profesoara, vigilentă, mă zăreşte şi mă apostrofează sever. Mă umileşte în faţa întregii clase, ridiculizându-mă şi jignindu-mă pentru gestul făcut, care „nu are ce căuta în şcoală”. A fost un şoc, mai ales că eram şi într-o perioadă mai grea a vieţii mele... De atunci, am încetat a-mi mai face cruce în public, până la căderea comunismului.

A doua amintire. Trec anii şi ajung la liceu. La o oră de dirigenţie, prin 1988, ne vine în clasă un activist de partid, la vreo 30 de ani. Toacă mărunt Biblia şi viziunea scripturistică asupra facerii omului: „Dacă Dumnezeu a făcut doar pe Adam şi pe Eva, la început, cum erau ei: albi sau negri? Cum explicaţi voi că sunt acum atâtea rase pe faţa pământului?”. Şi continuă cu susţinerea celor mai comune teze ateiste. Discursul mă irită, dar tac. Nu ne permitem nici eu, nici alţi colegi – deşi credem în Dumnezeu – să-l contrazicem. Ne era frică. Îmi stătea pe limbă să-l întreb: „Cum puteţi susţine o teorie, ca a lui Darwin, cum că omul se poate trage din ceva atât de diferit precum maimuţa, dar nu credeţi că e posibilă evoluţia unui om închis la culoarea pielii din generaţii care, înaintea lui, au avut o culoare a pielii mai deschisă? E un salt mult mai mic în cel de-al doilea caz!”... În orice caz, singura „disidență” pe care mi-am permis-o a fost să refuz intrarea în UTC și să iau în derâdere, împreună cu alți colegi, orele de „informare politică”, în care eram puși să citim, pe rând, cu voce tare, din „Scânteia”.

„Dreptul” de a fi jignit pentru credința în Dumnezeu

Cum vi se pare: există vreo legătură între aceste două scene evocate mai sus, aparţinând de o epocă apusă de un sfert de veac, şi ceea ce se întâmplă în zilele noastre? Probabil că nu credeţi, dar scene asemănătoare se petrec şi în școlile de azi. Chiar dacă avem o libertate de exprimare garantată – deocamdată! –, chiar şi acum se mai fac abuzuri asupra copiilor care au anumite convingeri religioase. Chiar fetele mele gemene, nu cu multă vreme în urmă, au trebuit să suporte jignirile şi ofensa aduse credinţei, lui Dumnezeu, Bisericii şi slujitorilor ei, sfintelor moaşte etc., de către unul dintre profesorii care le preda, pe atunci, un obiect din sfera tehnică. Evident, fără ca discursul său să aibă cea mai mică legătură cu ceea ce era obligat să le înveţe la ore. Abia la sesizările pe care le-am făcut mai mulţi părinţi din clasă, dar mai ales cu intervenţia fermă a conducerii şcolii, acesta a acceptat să înceteze cu aceste atacuri şi să ţină copiilor lecţii despre lucrurile pentru care era plătit de statul român. Ceea ce aş vrea să reţineţi din acest episod este că în acele ore, în care profesorul respectiv se dezlănţuia împotriva „popilor” şi a „pupătorilor de oase”, copiii mei erau obligaţi să asculte, nu aveau voie să iasă din clasă, chiar dacă le era, indirect sau direct, jignit tatăl.

Din datele pe care le am, acesta nu este un caz izolat. Nu sunt deloc puţini acei profesori care îşi permit, la orele lor, să atace sau să jignească convingerile religioase ale elevilor. Bineînţeles, fără ca elevii să aibă dreptul – primit de la Curtea Constituţională – ca, „la cerere”, să poată părăsi clasa pe durata acestor diatribe. Este un drept pe care cei ce nu au dorit să frecventeze ora de religie l-au avut încă de la începutul introducerii acestei discipline în planul de învăţământ! Înţeleg, din ceea ce s-a întâmplat în ultima vreme, că nu s-a găsit (nici nu s-a căutat, de altfel) o soluţie pentru ca un copil să fie protejat de atacuri care-l pot leza în sensibilităţile sale, religioase ori de altă natură, dar s-a ajuns, în schimb, în situaţia în care trebuie să faci cerere să ţi se respecte un drept prevăzut de Constituţia României, acela de a primi o educaţia religioasă. Mai mult, s-a impus un termen – până pe 6 martie – foarte strâns pentru a depune cereri toţi cei care doresc să participe la ora de religie, indiferent de cult. Se mizează, desigur, pe faptul că unii nu vor găsi timpul necesar spre a depune cererea, alţii nu vor fi informaţi corect asupra acestui lucru, poate unii directori sau diriginţi de convingeri ateiste vor obstrucţiona acest proces şamd.

Nu una, cinci ore de religie pe săptămână

Cu siguranţă, fără o mobilizare exemplară, nu se va putea menţine, şi după 6 martie, numărul actual de elevi care frecventează acum ora de religie. Din punctul acesta de vedere, e o primă victorie a acelor ONG-uri secular-ateiste care nu-şi doresc – au şi declarat aceasta – ca lucrurile să se oprească aici. Şi-ar dori chiar să scoată de tot religia din şcoală, înlocuindu-o cu materii precum istoria religiilor sau etica. Ca argument, aduc faptul că religia ar trebui predată în biserici (sau, după caz, în case de adunare, moschei, sinagogi etc.). E ca şi cum ai spune că ora de informatică ar trebui predată doar la un Centru de calcul, iar ora de biologie doar în Grădina botanică. În această privinţă, profesorul universitar Constantin Cucoş, o personalitate binecunoscută în domeniul ştiinţelor educaţiei, subliniază că, „din perspectiva educaţiei religioase, şcoala şi Biserica nu se află în relaţie de opoziţie sau concurenţă reciprocă, ci de continuitate sau completitudine, în limitele propriilor lor ţinte, responsabilităţi sau posibilităţi” (citat din articolul publicat în „Lumina Educaţiei”, supliment lunar al „Ziarului Lumina”, nr. 1, februarie, 2015). Cu alte cuvinte, lucrurile nu trebuie nici confundate, nici amestecate, când vine vorba de cateheză şi de ora de religie.

Căutând să folosească decizia Curţii Constituţionale ca pe un bumerang, un ONG din Piatra Neamţ, Asociaţia Pro Ortodoxia, a lansat, printre părinţi, ideea – şi se pare că unii au aderat deja la ea –, ca în cererea de înscriere a copilului să fie solicitate nu una, ci cinci ore de Religie săptămânal, de preferinţă una în fiecare zi! E, şi aceasta, o formă de a contracara, întorcând o povară pusă pe umerii părinţilor într-o mare problemă pentru statul român, care ar trebui să ofere soluţii favorabile la astfel de solicitări perfect... constituţionale! Oricum, dincolo de factorii care creează sistematic o presiune publică pentru scoaterea orei de religie din şcoală, avem şi aici, precum în toate epocile istorice, de a face, în ultimă instanţă, cu tensiunea dintre constrângerile statului şi libertatea persoanei. Prin romanul său, „Ora 25”, preotul şi scriitorul Virgil Gheorghiu ilustra, încă de la jumătatea secolului trecut, cumplitele consecinţe pe care le poate genera orice tip de sistem politic în care omul nu mai este tratat ca o persoană, ci doar ca o etichetă pe care poţi scrie, poţi şterge şi iarăşi poţi scrie orice se vrea, absolut după bunul plac. O lume în care mai importantă este fidelitatea faţă de o ideologie, în care e de preferat fanatismul, chiar, în detrimentul compasiunii şi deschiderii faţă de aproapele.

Prin tendinţele vizibile în Europa, în plan legislativ, ne apropiem vertiginos de o nouă „Oră 25”, una în care totul să fie „prea târziu”, în care să nu mai poţi salva nimic. Căci dacă vor reuşi să corupă copiii încă din fragedă pruncie şi, mai mult, nu le vor oferi şansa unei educaţii construită pe repere spirituale şi valori morale inspirate de textele sacre şi validate de-a lungul secolelor, atunci totul va fi pierdut. Deocamdată, încă nu suntem în acest stadiu, să nu ne panicăm! Faptul că cei ce impun, în genere, măsuri, tendinţe, legi anticreştine şi dezumanizante au destul de multă putere sau susţinere, nu trebuie să ne impresioneze. Dacă „Dumnezeu este cu noi, de cine ne vom teme”? Pe de altă parte, asta înseamnă că nu mai e timp de stat cu mâinile în sân, ci trebuie să acţionăm energic şi prompt; evident, totul doar în limitele legii şi ale bunului simţ, conştienţi fiind „fiii cărui duh suntem” (cf. Luca 9, 55). Atenţie, aşadar, timpul trece repede, cele 24 de ore se scurg foarte uşor, iar dacă nu ne trezim la timp, într-o clipită ne trezim zvârliţi în Ora 25!