Chiar înainte de a pleca în coloană, la Marșul pentru Familie, organizat de Asociația Familia Tradițională pe 1 iunie 2014, am auzit un cameraman spunând: „Bă, ăştia sunt mai mulţi ca la Pungeşti!”. M-a bucurat să aud asta, ştiind cât de mult şi-au dorit organizatorii să ajungă la inima oamenilor şi să-i determine să intre, pentru cîteva ore, în rândul celor ce susţin o familie în sensul ei tradiţional: femeie, bărbat şi copii.

Nu mi-am imaginat că acţiunea va fi preluată de CNN sau de Le Monde, aşa cum nu mi-am imaginat că vor fi doar comentarii pozitive. În fond, orice manifestare publică îşi asumă posibilitatea de a fi aplaudată sau incriminată. Totuși, nici nu mi-am imaginat că, în media, cu excepţia câtorva timide comentarii locale, va fi o linişte totală asupra evenimentului.

Sfârşit de oboseală, la ştirile de după miezul nopţii am luat telecomanda și am mutat din program în program, în speranţa că voi prinde vreo ştire despre Marşul de la Iaşi. Nimic. Toate ştirile despre 1 iunie erau o combinaţie de copii şi politicieni. Se mai vorbea despre protocolul încheiat între BOR şi Ministerul Educaţiei, privitor la profesorii de religie, care vor avea nevoie de un aviz din partea Bisericii. Deși protocolul a fost pus la dispoziția presei la două minute de la semnare, un anume post tv deconspira, cică, secretoasa înţelegere. Mai mult decât atât, un domn de la o asociaţie umanistă avea alocat un foarte larg spaţiu, pentru a comenta această ultimă „conspiraţie” între cele două instituţii.

Nedumerirea mea nu vine din combinaţia copii-politicieni, nici din supravegherea atentă a relaţiilor inter-instituţionale. Nici măcar din faptul că unui singur om, de la o singură asociaţie umanistă, i se alocă pe un post naţional atâtea minute. Nedumerirea mea vine din faptul că niciun post naţional nu a găsit măcar 30 de secunde pentru a arăta ce au făcut, la Iaşi, câteva mii de oameni (estimările optimiste au depăşit cu mult cifra de 8.000 de participanţi, cele mai pesimiste nu au scăzut nicicum sub 6.000).

O zi mai târziu, un prieten mă anunţa că pe Gândul au apărut deja ştiri depre evenimentul Gay Pride, care anul acesta se va numi Bucureşti pride și va fi organizat pe 7 iunie. Mă aştept ca, în zilele ce urmează să fie o avalanşă de ştiri pe această temă – care reia povestea drepturilor minorităţilor. Spunând asta, ştiu că deja mi-am făcut o groază de duşmani, care m-au pus imediat la zid ca fiind intoleranat, homofob, medieval. Am şi eu, însă, câteva întrebări:

-         De ce eu sunt medieval, homofob, intolerant când îmi apăr valorile proprii, nici măcar spunând ceva împotriva altei scări de valori, iar cei ce mi le terfelesc pe ale mele şi protestează la acţiunile mele paşnice sunt moderni, toleranţi, europeni?

-         De ce vorbim despre minorităţi discriminate şi nu şi despre o majoritate discriminată? Pentru că eu aşa mă simt. Pentru că nu cred, spre exemplu, că Bucureşti, capitala ţării mele, este o capitală a homosexualilor.

-         Cum ar trebui să se simtă cei peste 8.000 de oameni care nu au scandat nimic împotriva cuiva, ci doar au venit cu copii lor şi s-au bucurat de ideea unei familii compuse din bărbat, femeie şi copii – dar niciun post naţional nu a semnalat atitudinea lor? 

-         Oare, pentru a se sesiza presa, ar trebui să ne comportăm să ieşim cu bâte? Să vorbim agresiv? Oare nu mai este în ţara noastră loc pentru acţiuni decente?

Aş încheia cu o întâmplare care mi-a fost povestită de cineva, cu puţin timp în urmă. În Anglia, la o oră de educaţie sexuală obligatorie în şcoli, unor elevi de 11 ani li s-a prezentat un film video cu un orgasm sado-masochist. O fetiţă din clasă a fost extrem de bulversată de acest film. Tatăl fetiţei a protestat faţă de ceea ce se petrecuse, drept pentru care a fost arestat... Comentariile sunt de prisos! (Daniel Palade)