„Ora de religie” a devenit, e clar, un subiect tot mai prezent în spaţiul public. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a calificat, acum câteva zile, drept „discriminatorie şi umilitoare” decizia Curţii Constituţionale (CCR) de a declara... neconstituţional articolul din lege care prevede că, „la solicitarea scrisă a elevului major, respectiv a părinţilor sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor, elevul poate să nu frecventeze orele de religie”. Mai pe româneşte, judecătorii Curţii cred că ar trebui ca cei care vor să facă ora de religie să facă o cerere în acest sens, iar nu cei care nu vor acest lucru. Pe de o parte, se pune „la treabă” majoritatea de dragul unei minorităţi, care ar trebui scutită de extenuantul efort de a scrie, o dată pe an, cererea prin care refuză participarea la ora de religie. Ca şi cum, extinzând principiul pe care se bazează decizia CCR, ar trebui să vină cu adeverinţă la şcoală cei care sunt apţi pentru educaţia fizică şi sport, iar nu să aducă - cum este acum - o scutire medicală cei care nu pot să participe la această oră.

Pe de altă parte, se induce ideea că religia nu este o disciplină fundamentală pentru educaţia unui copil, conferindu-i-se statutul unui club, al unui hobby. Căci şi acum, dacă mai mulţi părinţi vor ca ai lor copii să studieze arta fotografică sau şahul, se pot asocia şi plăti un specialist care să-i iniţieze în aceste domenii. Aşadar, avem de a face cu o schimbare de paradigmă cu efecte devastatoare pe termen lung, de o anvergură care va depăşi cu mult punctuala problemă a orei de religie predată în învăţământul de stat. Nu mai este vorba, aici, de o chestiune de „constituţionalitate” şi de „drepturi şi libertăţi cetăţeneşti”. Este vorba de o susţinere a acelei mişcări seculariste, care doreşte să îngrădească religia şi practicarea unei credinţe, circumscriindu-le strict cadrului privat. Un ateu va putea, cum şi poate deja, să-şi clameze public opţiunile, în schimb, cel ce crede în Dumnezeu va trebui să tacă sau să vorbească doar acasă ori strict în spaţiul consacrat unui cult. Ce este aceasta dacă nu o dictatură? Mai putem vorbi de respectarea libertăţii de conştiinţă într-un astfel de caz?

Cum spuneam la început, frământările privind oportunitatea predării religiei în şcoală sunt tot mai numeroase şi nu răzbat doar în presă. Am să dau şi un exemplu concret şi relevant, cred, pentru incidentele ce se vor înmulţi, din păcate, în viitor. Zilele trecute, un jurnalist m-a interpelat pe contul său personal de Facebook, cerându-mi să comentez faptul că profesoara de religie nu a răspuns unei curiozităţi a copilului său de clasa a III-a, care dorea să ştie cine este Moise. Răspunsul respectivului cadru didactic ar fi fost: „Vei învăţa peste doi ani!”. Drept pentru care, supărat pe acest răspuns, tatăl copilului doreşte să solicite retragerea copilului de la ora de religie. Am să plec de la premisa că cele relatate s-au desfăşurat întocmai. În relaţia pe care am avut-o, de-a lungul anilor, în calitate de purtător de cuvânt al Arhiepiscopiei Iaşilor, cu acest domn jurnalist, m-am convins de onestitatea domniei sale şi de o sinceră deschidere faţă de viaţa religioasă, în variile sale aspecte. Este evidentă, într-o astfel de situaţie, greşeala profesoarei de religie de a nu răspunde imediat curiozităţii unui copil, manifestată pe un subiect care ţine, totuşi, de profilul orei predate. Chiar şi dacă ar avea de a face cu întrebări mai încuietoare şi nu strict pe domeniu, un astfel de profesor, ca şi un preot, dacă nu pot da răspunsul pe loc, ar trebui să aibă smerenia de a cere interlocutorului să-i îngăduie să se documenteze şi să ofere, ulterior, un răspuns la orice întrebare rezonabilă, chiar dacă mai dificilă. Evident, a spune câteva cuvinte despre Moise nu cred că ar putea constitui o astfel de dificultate.

Însă şi supărarea prietenului (de Facebook, cel puţin!) jurnalist este una disproporţionată cu gravitatea situaţiei. E ca şi cum eu m-aş supăra pe dânsul pentru că, la un articol publicat cu ceva vreme în urmă şi în care am fost citat, ce-i drept, corect, s-a pus, de către conducerea publicaţiei, un titlu mincinos şi scandalos, şi aş lua decizia de a-i retrage „acreditarea” lui şi instituţiei de presă pe care o reprezintă, refuzând orice dialog ulterior. Îi recomand şi dumnealui - dacă este bine intenţionat -, şi altor părinţi aflaţi în astfel de situaţii nedorite să meargă şi să discute cu profesorul de religie, apoi, dacă dialogul nu este satisfăcător, cu inspectorul de specialitate sau chiar cu reprezentanţii cultului. Sunt convins că se va găsi disponibilitatea de a clarifica lucrurile şi de a le îndrepta. E de la sine înţeles că nimeni nu are vreun interes să-i nemulţumească pe părinţii elevilor de la ora de religie, mai ales în contextul legislativ care se conturează. Mai trebuie precizat că logica predării religiei nu urmează cronologia istorică, ca să trebuiască să vorbim mai întâi despre Vechiul Testament, apoi despre Noul Testament. De altfel, şi la alte discipline se întâmplă acelaşi lucru. Spre exemplu, se învaţă gramatica limbii române actuale, în uz, în primii ani de şcoală, iar nu mai întâi limba latină sau româna veche! Mi se pare firesc să vorbim copiilor mai întâi despre Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul şi despre sfinţii Săi, şi abia apoi despre Moise şi despre celelalte personalităţi veterotestamentare.

Aş încheia subliniind, cu durere, situaţia grea în care se află/ se vor afla profesorii de religie. Unii „optimişti de serviciu” acreditează ideea că aceştia vor fi motivaţi să crească mai mult calitatea actului didactic şi să îmbunătăţească permanent relaţia cu elevii şi părinţii lor, spre a avea cui să mai predea în viitor. Aceasta este însă o presiune care, amplificată de nesiguranţa unui loc de muncă, mai degrabă va genera anumite compromisuri în actul didactic şi va avea ca efect o relaţionare a profesorului de religie din poziţia „în genunchi” cu elevii, cu părinţii sau cu directorii de şcoală. Situaţie în care nu se mai află - şi nici nu e de dorit să se afle vreodată - nici un profesor sau vreun învăţător din ţara asta. Acum, judecaţi şi dumneavoastră: este decizia Curţii Constituţionale una care ţine de „democraţie şi demnitate” ori una „discriminatorie şi umilitoare”?