Școala românească în era „Matrix”
Întreg mapamondul sărbătoreşte, pe 5 octombrie, Ziua Mondială a Educaţiei. Cu această ocazie, este recunoscut meritul dascălilor de pretutindeni în formarea generaţiilor viitoare. Încotro se îndreaptă, însă, azi învăţământul românesc? Faţă în faţă cu tehnologia informaţiei, şcoala tradiţională pare să intre într-un con de umbră. Educaţia virtuală îşi propune crearea unui om nou: rupt de Dumnezeu, de semeni, de familie. Va supravieţui şcoala tradiţională românească în faţa educaţiei on-line?
Treptat, şcoala românească intră în era digitală. De anul viitor, copiii vor învăţa de pe manualele în format pdf, existente pe internet. Tot mai multe voci vorbesc despre „viitorul educaţiei on-line”, susţinând că, prin noile tehnologii, procesul de învăţare va fi mult mai rapid. Aşadar, de anul viitor, copilaşii de 7 – 8 ani vor veni la şcoală nu cu ghiozdanul în spate, ci cu tabletele în buzunare.
Deşi psihologii avertizează că folosirea manualelor digitale ar putea împiedica dezvoltarea armonioasă a şcolarilor, „învăţământul Matrix” a intrat deja în linie dreaptă. …Un nou experiment – alături de atâtea altele! – ale cărui victime sunt din nou copiii noştri. Captaţi de timpuriu într-o lume virtuală, micii „informaticieni” vor petrece aproape toată ziua în faţa calculatoarelor, rupând legăturile cu familia şi cu prietenii. Dar cu sufletul lor ce se va întâmpla? Vorbind despre credinţă şi inocenţă, Nichifor Crainic avertiza: "Am putea spune, fără să greşim, că suntem atâta de creştini câtă copilărie pură am izbutit să păstrăm în noi până la sfârşitul vieţii." Cine îşi doreşte, oare, o generaţie mutilată sufleteşte, formată în faţa computerelor? Unde sunt şcolile de altădată, oaze de spiritualitate, de credinţă, leagăne ale civilizaţiei şi cunoaşterii?
Cum învăţau bunicii noştri?
După cucerirea Independenţei de la 1878, învăţământul românesc intră într-o primă etapă de modernizare. Se va deschide accesul la învăţământ unor cercuri tot mai largi ale populaţiei. Legea învăţământului primar din 1893 stabileşte obligativitatea şcolară pentru vârste între 7 şi 14 ani, în timp ce prin Legea învăţământului secundar şi superior din 1898 se hotărăşte ca învăţământul secundar să se organizeze pentru băieţi în gimnazii şi licee, iar pentru fete în şcoli secundare de fete de gradele I şi II. Învăţământul superior se va organiza în universităţi. Liceele care aveau şapte clase până atunci, vor avea opt, fiind împărţite în două cicluri.
În şcolile secundare de fete se introduceau studii necesare femeilor, respectiv noţiuni de igienă, farmacie şi creşterea copiilor. De asemenea, se va introduce şi lucrul manual şi munca în ateliere specializate.
O atenţie deosebită era acordată copiilor cu deficienţe (surdo-muţi, orbi sau bâlbâiţi), care învăţau la şcoli speciale, deprinzând diferite meserii, în funcţie de posibilităţile fiecăruia (spre exemplu, băieţii puteau învăţa cizmărie, iar fetele croitorie).
Spiru Haret şi Constantin Angelescu vor concepe un sistem coerent de legi şi acţiuni, vizând modernizarea sistemului educaţional, reformarea învăţământului rural, în direcţia ridicării nivelului de cultură şi de putere economică a ţăranului român. Învăţământul este organizat pe trepte şcolare: grădiniţă (5-7 ani), curs primar elementar (7-12 ani), curs primar superior (12-16 ani) şi cursuri pentru adulţi obligatorii până la 18 ani sau pentru cei care nu terminau şcoala primară. Liceul de 7 clase cuprinde două cicluri: gimnazial de 3 ani şi liceal de 4 ani. Paralel cu gimnaziile funcţionau şcolile practice pentru crearea micilor meseriaşi, comercianţi, agricultori, viticultori. La sfârşitul celor 4 clase de gimnaziu, elevii susţineau un examen de capacitate, în urma căruia se puteau înscrie la liceele teoretice sau practice.
Ministrul Angelescu a dispus ca în fiecare şcoală să existe cantine, iar şcolile să fie dotate cu băi. A fost preocupat de situaţia precară a copiilor săraci, cărora le distribuia gratuit cărţi şi îmbrăcăminte. Pentru a insufla copiilor dragostea de neam, se organizau echipe de elevi care aveau misiunea de a merge la sate pentru a ţine şezători duminica.
Ce-ar spune azi toţi aceşti ctitori ai învăţământului românesc modern, în faţa dezastrului provocat de incompetenţa şi dezinteresul celor care, după revoluţie, s-au perindat la conducerea Ministerului Educaţiei?
Un studiu elaborat de Ministerul Educaţiei, în colaborare cu UNICEF arată că abandonul şcolar a crescut până la 16%, în perioada 2010 – 2011, potrivit studiului, 70% din motivele abandonului şcolar ţinând de sărăcie. Totodată, aproape o treime din elevii români sunt analfabeţi, o bună parte din ei fumează, se droghează şi consumă frecvent alcool, iar bătăile, crimele şi violurile au devenit o obişnuinţă în rândul elevilor. În lipsa uniformei şcolare, elevele se îmbracă de parcă ar confunda şcoala cu lupanarul. De aici, urmările: din ce în ce mai multe eleve rămân însărcinate, recurgând la avorturi pe bandă rulantă. Demnitatea profesorilor rămâne un vis frumos dintr-o epocă demult uitată, căci azi elevul are dreptul să-l apostrofeze sau chiar să-l înjure pe dascăl, fără să rişte vreo sancţiune din partea direcţiunii. Căci legile de azi nu mai sunt atât de restrictive, ca cele de pe vremuri, cel puţin pentru elevi!
Dascălii de modă veche sunt pe cale de dispariţie. Nici n-ar mai avea loc în peisajul actual al şcolii româneşti. Însă, propunerile Ministerului Educaţiei demonstrează că nimeni nu-i de neînlocuit. Pedagogia devotamentului şi dăruirii, care forma cândva caractere atât de frumoase, are, iată, un substitut: profesorul virtual, fără suflet, fără sentimente, fără căldură. El nu ceartă şi nu educă, nu se supără şi nu se entuziasmează. Nu iubeşte. E un chip mort, care nu are nimic de-a face cu Dumnezeu.
"Nu există artă mai frumoasă decât arta educaţiei. Pictorul şi sculptorul fac doar figuri fără viaţă, dar educatorul creează un chip viu; uitându-se la el, se bucură şi oamenii, Se bucură şi Dumnezeu." (Sf. Ioan Gură de Aur)
