Şi această asemănare dă un sens particular ascezei din ajunuri, din posturi, în castitate; în viaţa îngerească nu dormi, nici nu mănânci, eşti neîntinat. Spre această sempiternă şi sublimă contemplare tinde rugăciunea lor. Au trăit împreună cu îngerii, au vorbit cu Dumnezeu, și s-au bucurat încă din viața de aici de bunătăţile cele cereşti.

Pe parcursul vieții lor îndumnezeite, nu au avut în vedere plăcerea de moment, neîngăduind ca aceasta să se înscăuneze în suflet, ci desfătarea viitoare. Împodobiţi cu o vieţuire virtuoasă şi sfântă, însufleţiţi de o neţărmuită dragoste, aveau întipărite pe lespedea inimii lor poruncile şi îndreptările Domnului. În ochii lor, nimic nu preţuia aşa de mult ca ascultarea de Hristos, spre Care şi-au îndreptat necontenit privirile minţii şi pe Care L-au iubit fără măsură.

În relaţia cu aproapele, se bucurau cu negrăită bucurie de chipurile creştinilor luminate de razele Dumnezeirii, iar în momentele în care aceştia din urmă aşteptau unele sfaturi în materie de doctrină sau de deviații morale, sfinții, ca niște atleți desăvârșiți ai virtuții, care şi-au întărit puterea sfatului prin autoritatea vieţii lor proprii, realizând astfel o simfonie între vorbele şi faptele lor, se rugau la Dumnezeu ca să le dea putere de a grăi, pentru ca acei ce le ascultă povețele, să ajungă mai buni şi să primească de la Dumnezeu puterea de a asculta şi de a le întrupa în faptă, aşa încât să nu mâhnească pe cei care le grăiesc. Ei ştiau că binele lor se află în binele aproapelui. Şi aşa, se veseleau de fericita şi slăvita vieţuire duhovnicească a creştinilor, atenţi, precum cum înșiși aievea mărturisesc, ca nici cu un gând necurat să nu primejduiască cineva împărtăşirea din bunătățile veșnice pregătite de Preabunul Dumnezeu. Cu chipuri senine ce radiau de bucurie creştină, respirând pe Dumnezeu şi trăind împreună cu El, îi sprijineau pe cei ce se clătinau în credinţă şi purtare şi-i ridicau pe cei neputincioşi, schimbând totul în ceea ce Îi place Domnului, prin darul Duhului Care petrecea în ei. Considerau o datorie a iubirii de frate să-i facă pe toţi inaccesibili răului. Pentru aceasta erau hotărâţi a nu cruţa nici o oboseală. Singurul lucru pe care l-au dorit era ca în toate să conducă dragostea.

Mari îndrăgostiţi de Hristos, pe care-L simt necontenit prezent în cugete, în inimi şi în toată fiinţa lor, morţi faţă de plăcerile lumii, bogaţi atât în cuvinte, cât şi în fapte, şi-au înfrânat simţurile şi propria voinţă pentru a ajunge pe culmile desăvârşirii, bineînţeles, nu fără ajutorul Lui, ajutor pe care nu au pregetat a-l cere necontenit.

Mari la suflet, fierbinţi cu duhul, plini de Dumnezeu, desăvârşiţi în evlavie, îndrăgostiţi de sfinţenie, studioşi, cu ochii minţii luminaţi, cu chipuri senine ce radiază de neprihănită bucurie, hrăniţi cu dumnezeieştile cuvinte şi convinşi de adevărul creştin, versaţi în studiul Sfintei Scripturi, împodobiţi cu dogmele apostolice, luminători a toată lumea, stâlpi ai Bisericii, păstori adevăraţi ai turmei lui Hristos, pedagogi iluştri, povăţuitori ai pocăinţei, mari filantropi, apărători ai celor necăjiţi, ageri, cu înaltă cugetare şi dexteritate de exprimare, tălmăcitori ai adevărului şi ai Tainelor dumnezeieşti, mari cunoscători ai sufletului omenesc, cu o inegalabilă experienţă a vieţii ascetice, liturgice, pastorale şi duhovniceşti, puternici în a-şi spune ştiinţa, neînduplecaţi şi vestiţi prin apărarea Ortodoxiei, uniţi în sentimente, înţelepţi în deosebirea duhurilor, curaţi în fapte, bogaţi în bunătate, împodobiţi în purtări, modeşti în înfăţişare, sinceri şi hotărâţi, cu pricepere în ale obştii, mulţi dintre ei cu o origine strălucită, cu o smerenie dumnezeiască şi inimă voioasă, înveşmântaţi cu veşmântul de aur al virtuţilor, bărbaţi minunaţi în toate privinţele, întru tot strădalnicii noştri sfinți se prezintă ca personalităţi de prim rang şi de o energie inepuizabilă în toată activitatea şi ţinuta lor lineară fie în sinoade, fie în exiluri, fie în lucrările scrise. Având Scriptura la bază şi întipărind cuvintele ei în tainiţele inimii lor, rămân un model de conştiinţă mereu trează şi de luptă pentru convingerile de care erau purtaţi. Despre ei putem spune şi noi împreună cu Sfântul Clement Romanul, următoarele: „Cine dintre cei care au trecut pe la voi n-au lăudat virtutea şi credinţa voastră tare? Cine n-a admirat evlavia voastră în Hristos, înţeleaptă şi plină de bunătate? Cine n-a propovăduit chipul de mare cuviinţă al iubirii voastre de străini? Cine n-a fericit cunoştinţa voastră desăvârşită şi sigură?”(Epistola către corinteni (I),cap. I, 2).Vieţuiau în locul în care le-a fost rânduit, împlinindu-şi acolo posturile, rugăciunile şi celelalte bune deprinderi cu care erau obişnuiţi. Cât de mare trebuie să fi fost ardoarea iubirii lor, ne putem convinge din înseşi cuvintele Sfântului Grigorie Taumaturgul: „(...)nu este nici o părticică de plăcere care să nu fie înfrânată de noi, dar mai ales alungăm orice vedere ruşinoasă de la ochii noştri şi de la urechile noastre orice cuvânt al ispitirilor, pentru ca inima noastră să rămână curată”(Actele martirice,26). Unii au ales pentru un timp ascunzişurile munţilor, câmpurile, deşertul pustiurilor, unde au făcut roditor pământul cel nisipos şi neroditor, oferind lui Dumnezeu roade foarte plăcute, anume virtuțile sfinte, pe care le-au cultivat neîncetat. Oriunde se aflau, sfinții socoteau locul plăcut, fiindcă nimic nu le lipseacăci le prisosea credinţa. Telos-ul sau țelul nădejdii lor era iubirea Lui. Nu-şi tezaurizau fericirea în altă parte decât în Dumnezeu, Veşnicul Dătător de bunătăţi.

Parafrazându-l pe Sfântul Ioan Gură de Aur, putem spune că, de am vrea să le vedem răbdarea, vom vedea că se urcă pe cea mai înaltă culme a ei; de-am vrea să le vedem smerenia, vom vedea iarăşi că nici aici nu rămân în urma nimănui, ci pe toţi îi depăşesc; de-am vrea să le vedem credinţa, vom vedea că şi aici au strălucit mai mult decât toţi. Sufletele lor sunt ca nişte icoane însufleţite, care arată pe chipurile lor feluritele culori ale virtuţii (Omilii la Facere, omilia XLII, I). Entuziaști și înflăcăraţi de cuvintele credinței și de chemarea divină, sfinții primeau cu râvnă în inimile lor cuvintele lui Hristos iar patimile Lui erau înaintea ochilor lor.

Şi se purtau aşa, răspândind prin toate mişcările sufleteşti şi trupeşti strălucirea harului dumnezeiesc. Au fost răniţi de frumuseţea divină şi au purtat în ei dorul după viața de veci. S-au făcut încăpători ai lui Dumnezeu întreg şi cu totul întregi dumnezei după har, încât au fost socotiţi că sunt prin toate alt El. Viețuind astfel, bucurie nespusă, pace adâncă şi minunată li se dădea tuturora şi dor nesăturat pentru facerea de bine, iar revărsarea Duhului Sfânt era îmbelșugată peste ei toţi.

Dar cine ar putea după vrednicie a-i lăuda după merit? Cine ar putea măcar cu gândul să cuprindă mulţimea virtuţilor ce le-a împodobit şi le-a luminat sufletul? Cine ar putea număra mulţimea tuturor darurilor cu care i-a copleşit Dumnezeu? „Dacă ar trebui să preţuim cu bani pe cei care se disting în viaţa virtuoasă, atunci, potrivit înţeleptului Solomon (Pilde 17, 6), chiar dacă am aduna la un loc toate comorile lumii, ele nu preţuiesc atât cât strădania virtuţilor lor” (Sf. Grigorie de Nyssa, Despre facerea omului). Nu e cu putinţă, aşadar, să se descopere prin puterea cuvântului ceea ce e negrăit. De aceea, amintirea lor s-a imortalizat în mod firesc în minţile şi inimile credincioşilor Bisericii de pretutindeni. Aceștia au înțeles că cel mai bun mod de a-i cinsti pe sfinți este imitarea lor sau urmarea credinței lor ardente și a viețuirii lor sfinte.