(In. 17, 1) Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească.

Domnul nostru, singurul născut, Care este veşnic cu Tatăl, Care a luat şi chipul unui rob, S-ar fi rugat în tăcere dacă era necesar. Însă, prin rugăciunea cu voce tare, a dorit să se arate pe Sine ca unul care S-a rugat Tatălui; El Și-a adus aminte că trebuia nu doar să se roage, ci să şi predice. Şi astfel, rugăciunea pe care ne-a adus-o nouă, ne-a făcut-o cunoscută. Pentru că nu doar discursul Său, ci şi rugăciunile Lui, au fost o sursă de desăvârşire a ucenicilor Săi – şi pentru noi, care o citim astăzi.

(Sfântul Ambrozie al Milanului, Tratat la Evanghelia după Ioan 104, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)