Dacă în rugăciune se va întâmpla să te robești cu mintea întru împrăștierea gândurilor, se cuvine să te smerești înaintea Domnului Dumnezeu și să ceri iertare, zicând: „Am păcătuit, Doamne, cu cuvântul, cu fapta, cu gândul și cu toate simțirile mele”.

Drept aceea, se cuvine să ne străduim întotdeauna a nu ne lăsa pradă împrăștierii gândurilor, căci urmarea acestui lucru este că sufletul se abate prin diavoleasca lucrare de la aducerea-aminte de Dumnezeu și de la dragostea de El, după cum spune Sfântul Macarie: toată osârdia potrivnicului nostru este ca să abată gândul nostru de la aducerea aminte de Dumnezeu, și de la frica Lui, și de la dragostea Lui. Iar când mintea și inima vor fi unite în rugăciune și gândurile sufletului nu vor fi răspândite, inima se va încălzi cu căldura duhovnicească, în care va răsări lumina lui Hristos, umplând de pace și bucurie tot omul cel lăuntric.

(Sfântul Serafim de Sarov, Rânduieli de viață creștină, Editura Sophia, București, 2007, p. 16)