Printre surorile mănăstirii Florovski era înstăpânit în acea vreme obiceiul de a merge în fiecare zi la Nipru după apă, întrucât apa acestui râu, conţinând o anumită cantitate de fier, era mai sănătoasă şi mai curată decât cea de la fântână. Calea cea mai scurtă către râu trecea prin mănăstirea Bratski. Acesta era singurul divertisment pe care şi-l îngăduiau surorile în monotona lor viaţă de zi cu zi.

Pentru a nu fi încălcate pravilele tipicului mănăstiresc, egumena poruncise ca nici una dintre ascultătoare să nu iasă după apă fără binecuvântarea stareţei sale. De aceea, oricine se ducea la râu după apă era îndatorată să o vestească mai întâi pe povăţuitoarea sa. 

Odată însă, s-a întâmplat ca, în ciuda acestei rânduieli, una dintre tinerele ascultătoare, folosindu-se de lipsa din chilie a stareţei sale, a plecat la Nipru după apă fără binecuvântarea acesteia. 

Ajungând la râu, ea a dat să scoată apă; poticnindu-se însă a căzut şi a scăpat în apă cheia de chilie pe care o ţinea în mână. Sărmana fată a izbucnit în plâns, frângându-şi mâinile cu deznădejde.

‒ Cum o să mă arăt acum înaintea stareţei? îşi zicea ea stând pe mal. Cu ce o să deschid acum uşa chiliei?...

Deodată, ca din pământ, apare peticitul Teofil.