Cuviosul Simeon Sihastrul şi ucenicii săi, de la Schitul Sihăstria Ceahlăului (†1704)

Una dintre cele mai vechi aşezări monahale de pe Valea Bistriţei a fost Sihăstria Ceahlăului, schit situat aproape de vârful muntelui, întemeiat după tradiţie de către primul descălecat, Dragoş Vodă. În acest schit de lemn, cu hramul Schimbarea Domnului la Faţă, s-au nevoit sute de ani cei mai aleşi sihaştri ai Ceahlăului, ale căror nume sunt scrise în Cartea Vieţii.

Între anii 1650-1704 a vieţuit în această mică sihăstrie un cuvios renumit între sihaştrii Ceahlăului, anume ieroschimonahul Simeon. Acesta a fost la început pustnic sub vârful muntelui, răbdând acolo multe ispite pentru dragostea lui Hristos şi ajungând lucrător vestit al rugăciunii lui Iisus. Apoi a fost ales de călugări egumen al Schitului Sihăstria Ceahlăului, pe care îl povăţuieşte cu duhovnicească înţelepciune mai mult de 30 de ani.

Cuviosul Simeon a reînnoit biserica de lemn şi adună în jurul său 20 de ucenici. Rânduiala schitului era aceasta: în fiecare zi se cântau cele 7 laude, cu Utrenia la miezul nopţii, iar în sărbători se săvârşea Sfânta Liturghie, când veneau şi ceilalţi sihaştri din munte. Spovedania şi Împărtăşania se făceau săptămânal, iar masa se dădea o dată pe zi. În posturi, călugării se retrăgeau la bordeiele lor din munte, unde se nevoiau singuri, după voia lui Dumnezeu, până la marile praznice. Apoi coborau iarăşi în schit. Călugării iubeau cel mai mult tăcerea, smerita cugetare, postul şi neîncetata rugăciune. Sufletul acestei sihăstrii era, desigur, Cuviosul Simeon, vestit dascăl al rugăciunii şi părinte duhovnicesc pentru toţi. Mai presus de orice el învăţa pe ucenicii săi să se iubească unii pe alţii şi să se roage pentru mântuirea oamenilor.

Astfel nevoindu-se egumenul Simeon cu ucenicii săi şi ajungând la vârsta de 90 de ani, i-a rânduit Dumnezeu un sfârşit mucenicesc ca acesta: în primăvara anului 1704, chiar în noaptea de Înviere, pe când toţi părinţii erau la biserică, s-a pornit de pe Ceahlău o mare avalanşă de zăpadă asupra schitului. Atunci unul dintre ei, cu viaţă aleasă, a strigat: 

– Părinţilor, să luăm repede icoana Maicii Domnului şi să fugim pe obcină, că vine muntele peste noi!

Ceilalţi, crezând că aiurează, nu l-au ascultat. Atunci, smeritul sihastru a luat singur icoana Maicii Domnului şi a fugit din biserică. Îndată, avalanşa de zăpadă a acoperit schitul, biserica şi părinţii, după ce Cuviosul Simeon a citit Evanghelia Sfintelor Paşti, dându-şi cu toţii duhul în mâinile lui Dumnezeu Celui Care a înviat din morţi.

Aşa s-a mutat Cuviosul Simeon din viaţa aceasta cu toată sinodia (obştea) sa în lumina lui Hristos. A scăpat cu viaţă numai acel călugăr cu icoana Maicii Domnului. A doua zi a fost găsit egumenul sub zăpadă, adormit cu Evanghelia la piept şi cu toţi ucenicii lângă el.

Doamne, numără în ceata sfinţilor pe Cuviosul Simeon cu ucenicii săi!

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 239-240)