În vremea aceea, când s-a coborât  Iisus din munte, L-a întâmpinat mulţime multă. Şi iată un bărbat din mulţime a strigat, zicând: Învăţătorule, rogu-mă Ţie, caută spre fiul meu, că îl am numai pe el. Şi iată un duh îl apucă şi îndată strigă şi-l zguduie cu spume şi abia pleacă de la el, după ce l-a zdrobit. Şi m-am rugat de ucenicii Tăi ca să-l alunge, şi n-au putut. Iar Iisus, răspunzând, a zis: O, neam necredincios şi îndărătnic! Până când voi fi cu voi şi vă voi suferi? Adu aici pe fiul tău. Şi, apropiindu-se el, demonul l-a aruncat la pământ şi l-a zguduit. Iar Iisus a certat pe duhul cel necurat şi a vindecat pe copil şi l-a dat tatălui lui. Iar toţi au rămas uimiţi de mărirea lui Dumnezeu. (Luca 9, 37-43) (Sâmbătă în săptămâna a 25-a după Rusalii)

Evenimentul relatat aici este mai detaliat la Evangheliștii Marcu (9, 17-29) și Matei (17, 14-21) care amintesc de modelul de credință al tatălui, paradoxalul „cred, Doamne, ajută necredinței mele”. Dar Luca expune o variantă mai redusă în cuvinte și cu o structură vădit mai simplă. Pericopa zilei amintește că evenimentul vindecării copilului lunatic s-a petrecut a doua zi după ce Iisus și ucenicii s-au coborât de pe muntele Tabor, acolo unde El Se schimbase la față și Își arătase slava Sa dumnezeiască, mult mai mare decât aceea a prorocilor Moise și Ilie. „Slava” sau „mărirea” lui Dumnezeu constituie o expresie consacrată în religia mozaică. Ea înseamnă prezența vizibilă a lui Dumnezeu într-un anumit loc. Această prezență nu era la ordinea zilei. În istoria biblică, slava lui Dumnezeu se afla ca un nor ziua și ca un stâlp de foc noaptea înaintea convoiului evreilor conduși de Moise prin pustiu (Ieșire 13, 21). Mai târziu „slava” s-a așezat peste templul din Ierusalim, la momentul inaugurării sale, în timpul regelui Solomon (3 Regi 8, 11). A mai fost văzută de proroci precum Isaia (cap. 6) sau Iezechiel (8, 4). Fiindcă omul nu poate să vadă fața lui Dumnezeu, vederea slavei Sale era revelația cea mai înaltă.

În contrast cu spațialitatea bogată și slava nemăsurată a muntelui sfânt, astăzi, Domnul Se coboară în mijlocul mulțimii care Îl așteaptă, însă și în mijlocul problemelor curente. Hristos nu preferă să stea pe vârful muntelui unde să facă trei colibe, una pentru El și ucenici, alta pentru Moise și alta pentru Ilie. Nu rămâne la contemplație și nici nu face un crez din retragerea din lume. După acel moment de pace și de respiro, revine la treabă, s-ar putea spune. Și nu numai că intră în mijlocul mulțimii, ci are de-a face nu cu personaje ale slavei lui Dumnezeu, ci cu duhuri ale răutății care pângăresc și ceea ce este mai pur în lumea aceasta, un copil. Este vorba, așadar, de un copil demonizat. De ce anume lasă Dumnezeu, în taina înțelepciunii Sale, ca suferința să se abată și asupra copiilor prin boli cumplite, nu putem ști. Uneori, pentru păcatele părinților, s-ar spune. Dar unde este dreptatea în așa ceva? Ne depășește. E un răspuns pe care oricât l-am căuta, acesta nu vine sau nu poate să ne dea satisfacție. Totuși, cazul relatat de pericopa zilei are un deznodământ fericit. Tatăl copilului Îl roagă pe Domnul să caute spre el, altfel spus, să Se milostivească, mai ales că e singura lui odraslă. Și povestește cum vine duhul periodic să îl tulbure, ccum ucenicii nu au reușit să-i vindece copilul, cu toate că au primit mai demult puterea de a vindeca și de a alunga demoni. 

Atunci Iisus spune: „O, neam necredincios şi îndărătnic! Până când voi fi cu voi şi vă voi suferi?”. Dacă se referă la ucenici, numindu-i indirect necredincioși sau la întreaga mulțime de față, atunci când spune „neam îndărătnic”, este neclar. Așadar, Domnul e întristat de îndărătnicia cuiva sau poate de neputința omenirii de a lupta cu păcatul, cu răutatea. Acestea două au putere asupra noastră atunci când suntem goliți de sfințenia divină. Și, imediat, Hristos ceartă duhul cel necurat, îl vindecă pe copil și îl redă tatălui său. Aici nu mai rezultă, precum la Marcu sau Matei, că vindecarea are loc ca răspuns la întrebarea: „crezi tu aceasta?”, la care tatăl răspunde surprinzător: „cred, Doamne, ajută necredinței mele!”. Însă Domnul ascultă rugămintea tatălui aflat în mare suferință. 

Finalul Evangheliei ne întoarce la slava sau mărirea lui Dumnezeu. Ni se spune că în urma minunii vindecării copilului „toți au rămas uimiți de mărirea lui Dumnezeu”. Deși, Hristos nu S-a arătat mulțimii nici ca nor, nici ca stâlp de foc, nici cu fața luminată ca pe muntele Tabor, ci așa cum o făcea obișnuit. Totuși, cei prezenți au simțit că nu se află în fața unei persoane obișnuite. Nu au văzut slava lui Dumnezeu, dar L-au simțit lângă ei și au rămas uimiți. Întreaga Evanghelie mustește de mesajul că s-a apropiat Împărăția lui Dumnezeu. Ea se află printre noi fiindcă Însuși Dumnezeu a coborât în mijlocul oamenilor. A ales să nu stea pe un munte, izolat, într-un cerc restrâns de persoane selecte, ci a venit în mijlocul lumii, a neamului necredincios și îndărătnic, ca să îl mântuiască.