În această stare, când nu mai găsim forţă sau resurse, se instalează suferinţa şi frica. Este important să recunoaştem simptomele suferinţei. O să vă gândiţi probabil că acestea sunt uşor de recunoscut, dar vă spun că nu e întotdeauna aşa de simplu. În ciclul suferinţei poţi percepe diverse senzaţii, uneori nebulos conturate, ca aceea că viaţa ta se învârte fără control, că eşti asemenea unei frunze pierdute pe ape tulburi şi învolburate. Poţi să simţi o durere emoţională sau fizică, senzaţia de greutate în corp, de presiune fără nici o cauză organică aparentă. Dar, de regulă, primul răspuns la un eveniment traumatic este pierderea puterii. Îţi pierzi capacitatea de a alege, voinţa de a lupta şi chiar vocea. Pot să apară stima de sine redusă, iritabilitate, izbucniri aleatorii de furie şi apatie emoţională.

Corpul reflectă fidel în exterior ceea ce credem la interior

Cele mai frecvente reacţii acute la traume sunt respiraţia superficială, rapidă, dezordonată, rigiditatea, devierile coloanei vertebrale, modificarea tiparelor dinamice (a fi permanent ocupat versus letargie), spasmele musculare, ticuri nervoase ca scrâşnetul din dinţi, smulgerea părului, muşcatul unghiilor, tăierea lor exagerată, greaţă, dificultăţi digestive, dureri de cap, spasme ale maxilarului, tahicardie, probleme de tensiune, adicţii. Cronic pot să apară artrita, oboseală permanentă, fibromialgie, eczeme cutanate, activare permanentă a sistemului nervos simpatic, care se ocupă cu supravieţuirea, fapt ce determină afectarea importantă a sistemului imunitar, contracturi musculare, funcţie hepatică diminuată, urinări frecvente, probleme de somn, creştere în greutate. Frica internalizată şi pierderea puterii pot conduce la atac de cord, boli de inimă, accidente vasculare cerebrale, boli inflamatorii, dureri de spate, adicţii sau la orice fel de simptome în care sunt prezente semnele inflamaţiei: roşeaţă, fierbinţeală, umflături locale.

O formă primară de adaptare fizică constă în amorţirea senzitivă, adică se poate să nu mai simţim nimic de la gât în jos sau zonele din corp afectate de un abuz să fie amorţite. Cei care au trecut printr-un abuz pot să mai aibă greutatea de a se privi într-o oglindă, de a se lăsa fotografiaţi, de a se dezbrăca în prezenţa cuiva sau de a face baie, simţind ruşine, vină, stânjeneală în raport cu imaginea corpului.

Participarea la o întâmplare traumatică şi catalogarea acesteia ca fiind una banală, pentru a o depăşi cât mai uşor, pot stoca amintirea fricii în corp. Interesant este că nici nu contează dacă întâmplarea a fost reală, visată, imaginată, văzută într-un film sau transmisă transgeneraţional.

Memoria celulară există şi este indiscutabilă

Corpul nostru îşi aminteşte totul. Amintirile se traduc în sentimente care spun adevărul şi fiecare dintre noi ştim fără greş când ajungem la adevăr. Adevărul rezonează cu fiecare celulă a corpului nostru. Nu e obligatoriu să stabilim când şi dacă o întâmplare a avut loc, contează enorm să ne putem concentra pe corp şi să ne lăsăm conduşi de el. Şi aceasta se poate, fiind prezenţi, atenţi pe ce simţim şi decişi să nu blocăm, anesteziem, ci să ne deschidem curajos mesajului adus prin durerile noastre. Suferinţa caută mereu o soluţie. Sistemul nostru caută un echilibru. Corpul vrea să exprime emoţiile blocate, repunând în scenă tiparele de blocaj, în mod repetat de-a lungul vieţii, arătându-ne mereu temerile cele mai profunde. Problema este că aceste tipare repetitive dau o formă de deconectare de la realitatea noastră spirituală, consolidează credinţele limitatoare, emoţiile toxice, izolarea mentală, iar alegerile de viaţă ne par adânc limitate şi ne simţim prinşi în capcană. Abilitatea de a ieşi din aceste etape de criză stă şi în acea stare de suprasaturare de a exista în acest fel minimal şi chinuit şi de a căuta un răspuns şi o înţelegere spirituală mai înaltă a ceea ce suntem şi a scopului nostru. „Modul în care trăim şi suferim şi murim spune multe despre credinţa noastră, mai mult decât alte fapte şi cuvinte.“ (Paul Meyendorff)

Mitropolitul Antonie de Suroj spunea că „totul e să ştim cum să ajungem la starea în care inima noastră să bată la unison cu cea a lui Dumnezeu, într-un acord armonios între noi şi acest Dumnezeu pe Care îl mărturisim. (..) Oricare ţi-ar fi slăbiciunea, deschide-te doar, lasă suflul vieţii să intre în tine, să te umfle ca pe o pânză de catarg şi această suflare de viaţă te va purta până departe, spre limanul ultim, suprem, spre Împărăţia Lui Dumnezeu.

Dar nu există decât o singură cale: «Eu sunt Calea, Eu sunt Adevărul, Eu sunt Viaţa», spune Domnul. Contemplându-L, mă unesc tainic cu El, devenind eu însumi om deplin. Cât este de minunat că omul este atât de mare, căci măsura lui este însuşi Fiul lui Dumnezeu întrupat.“