Poate mulţi am trecut prin experienţa de a fi îndepărtaţi de lucruri ce ne plăceau în şcoală pe motiv că nu am obţine un loc de muncă făcând asta. Iar al doilea criteriu este abilitatea academică, considerată încă a fi superioară oricărui talent. Din punctul de vedere al UNESCO, în următorii 30 de ani, mai mulţi oameni vor absolvi o formă de învăţământ în întreaga lume, decât toţi cei care au absolvit de la începutul istoriei. Deci, diplomele nu mai valorează atât de mult. Se poate face ceva în această direcţie? Să adunăm mai multe diplome, mai multe doctorate, mastere, în instituţii cât mai cunoscute? Sau poate ceva mai simplu, să îndrăznim să avem încredere în talentele copiilor noştri şi astfel să nu le forţăm drumul pe căi considerate de noi şi de lume a fi cele mai sigure.

Inteligenţa umană este mai mult decât o abilitate neuronală

Poate în trecut erau sigure, dar azi e dovedit ştiinţific că facem performanţă doar dacă suntem lăsaţi să ne dezvoltăm în direcţia care ne place cu adevărat. Suntem cu adevărat creativi şi de vârf în munca noastră orice domeniu am alege, în primul rând dacă facem ceea ce ne fascinează, nu dacă suntem bine stimulaţi financiar. Aceasta şi pentru că inteligenţa umană este mai mult decât o abilitate neuronală. Putem spune măcar trei lucruri despre inteligenţă. Este diversă. Privim lumea sub toate modurile în care o experimentăm. Vizual, prin sunete, prin mişcare.  Inteligenţa este dinamică. Dacă privim interacţiunile unui creier uman, inteligenţa este admirabil de interactivă. Creierul nu este împărţit în compartimente. De exemplu, creativitatea cel mai adesea provine din interacţiunea modurilor diferite de a vedea lucrurile. Şi trei, inteligenţa este distinctă, unică la fiecare în parte.

„Nu e bolnavă, ci e dansatoare“

Sir Kenneth Robinson, cunoscut autor englez şi specialist internaţional în probleme de educaţie, a marcat această idee printr-o întâmplare adevărată: „Am citit o povestire a unei cunoscute coregrafe, despre cum a devenit ea dansatoare. Când era în şcoală, aparent nu avea nici o speranţă. Iar conducerea şcolii - în anii ‘30 - a scris părinţilor ei şi a spus: «Credem că Gillian are o problemă de învăţare». Nu se putea concentra, era agitată. Cred că azi ar fi diagnosticată cu ADHD. Părinţii s-au dus să consulte un specialist. Gillian a intrat în încăpere cu mama ei şi a fost pusă să stea pe un scaun, dar ea a stat pe mâini 20 de minute, timp în care terapeutul a vorbit cu mama ei despre problemele pe care le avea la şcoală, pentru că deranja oamenii, întârzia tot timpul cu temele şi aşa mai departe. Şi la sfârşit, doctorul a mers lângă ea şi a spus: «Gillian, am ascultat toate aceste lucruri pe care mama ta mi le-a spus şi acum trebuie să vorbesc cu ea între patru ochi. Aşteaptă aici, ne vom întoarce după tine». Au ieşit şi au lăsat-o, dar pe când ieşeau din cameră, el a pornit radioul de pe birou. Şi când au ieşit din cameră, el a spus către mama ei: «Doar staţi şi priviţi-o». Şi din momentul în care au părăsit încăperea, Gillian era deja în picioare, mişcându-se pe ritmul muzicii. Şi au urmărit-o câteva minute, apoi medicul s-a întors către mama ei şi i-a spus: «Doamnă, Gillian nu este bolnavă, este dansatoare. Duceţi-o la o şcoală de dans»“.

Ea a povestit apoi şi citez:

„M-a dus la o şcoală de dans. Nu pot să-ţi spun cât de frumos a fost. Am intrat în această încăpere şi era plină de oameni ca şi mine. Oameni ce nu puteau sta liniştiţi. Oameni ce trebuiau să se mişte pentru a gândi“. Făceau balet, jazz, dans modern, dans contemporan. Apoi, a obţinut o audiţie la „Şcoala Regală de Balet“, a devenit dansatoare solo şi a avut o carieră strălucitoare la „Royal Ballet“. A absolvit „Şcoala Regală de Balet“ şi a înfiinţat propria societate, „Societatea de dans Gillian Lynne“, l-a întâlnit pe Andrew Lloyd Webber. E responsabilă pentru unele dintre cele mai de succes producţii muzicale de teatru din istorie, milioane de oameni au fost încântaţi, şi este multimilionară. Altcineva probabil i-ar fi dat medicamente şi i-ar fi spus să se calmeze. Deci, poate că învăţăm să credem în capacităţile noastre creative pentru bogăţia de care dau dovadă, să credem că ne putem câştiga existenţa şi altfel decât în meseriile cele mai căutate şi să ne apreciem copiii pentru speranţa ce o reprezintă. Să-i lăsăm să fie cum sunt, nu aşa cum credem că ar trebui să fie.