Bătută de vânturi

s-apleacă un om

muncit mult de gânduri.

El lemnul întreabă

de ce se aplecă,

iar lemnu-i răspunde

că stă şi se roagă.

– Te rogi tu, copac?

Tu creangă cu frunze?

Buştean cocoşat,

Dar ce nu-ţi ajunge?

Ai loc pe pământ

Şi hrană de ploaie

Te bate şi vânt

Te bate şi soare.

– Mă plâng că nu-s pom

Să fac şi eu roade,

Şi mai plâng de dor

Că nu-s lângă ape.

Pe tine om,

ce mi-te apleacă?

Povara ţi-e grea,

sau fapta nedreaptă?

Ascultă la mine,

Copac înţelept

Şi când bate vântul,

Tot poţi să fii drept.

Să bată şi gheaţă,

Să rupă din crengi.

Priveşte la trunchi,

El tot e întreg.

Căci frunza şi creanga

Tot vin şi tot trec

Dar trunchiul rămâne

şi iar înverzesc.

Şi-n vremuri mai grele,

Când vine ispită,

Tu-ţi pleacă genunchiul

Şi El te ridică. 

(Cristina Micle)