Un răspuns foarte precis și edificator la întrebarea: de ce suferă copiii nevinovați, odată ce li s-a șters păcatul strămoșesc, prin Botez, și, în curăția și nevinovăția lor, nu au făcut alte fărădelegi,  și mai ales de ce suferă cei drepți sau sfinți, odată ce s-au pocăit de păcatele lor, găsim în scrierile Sfântul Ioan Gură de Aur († 407), teolog de mare profunzime și cu o operă vastă, atât ca dimensiune, dar și din perspectiva bogatei tematici analizate.

Răbdarea necazurilor – „regina celor mai bune și cununa cununilor”

Sfântul Ioan Gură de Aur, ca, de altfel, întreaga noastră Spiritualitate Ortodoxă, consideră că evitarea la infinit a necazurilor, a suferințelor și a bolilor este un lucru cu neputință ființei umane. Mai devreme sau mai târziu, fie că vrea și acceptă, ori se împotrivește și se revoltă, fiecare își va urca Golgota personală, purtându-și crucea suferințelor, a bolilor și neputințelor proprii. 

Dacă pentru cei păcătoși, sunt efecte al păcatelor și patimilor, suferințele și încercările celor bineplăcuți lui Dumnezeu, cu o viață curată și înaltă, nu sunt deloc mai ușoare și mai rare, ci mai multe și mai aspre. Dacă omului obișnuit îi este este dificil să descopere sensurile duhovnicești profunde ale necazurilor sale și să înțeleagă valoarea lor curățitoare și mântuitoare, omul duhovnicesc, călit în „cuptorul suferințelor”, le primește pe toate cu răbdare și mulțumire față de Dumnezeu, adunându-și, astfel, cununi strălucitoare și răsplată de mare preț, pentru viața viitoare. 

Referindu-se la suferințele și bolile celor păcătoși și ale celor drepți, Sfântul Părinte ne îndeamnă „să nu ne necăjim, știind că dacă primim cu mulțumire toate necazurile ce vin peste noi, atunci năvala lor va fi în orice timp curățire de păcate”. Celor drepți, le recomandă, în același duh: „să nu se tulbure, ci mai degrabă asta să le dea bune nădejdi, că năvala încercărilor le este pricină de cununi și premii”.

„Taina suferinței” drepților 

A cunoaște cauzele adevărate și ultime ale bolilor semenilor noștri, rostul lor spiritual, precum și sensurile lor duhovnicești profunde, este o taină pentru noi, cei care judecăm mai ales după circumstanțele exterioare și aparente și nu cunoaștem cu adevărat sufletul semenilor noștri și viața lor lăuntrică reală. Din acest motiv, Părinții duhovnicești răsăriteni, ei înșiși încercați adesea de boli grele și îndelungate, vorbesc despre „taina suferinței”. Atitudinea pe care ne-o recomandă acești înalți trăitori ai credinței ortodoxe nu este aceea de a iscodi rațiunile lui Dumnezeu cu privire la suferință, nici a ne împotrivi și a ne revolta față de ea, ci aceea de „asumare sfântă”, adică a le vedea ca fiind urmări ale greșelilor noastre și a ne întoarce, prin pocăință, la adevărata cale, cea a mântuirii.

Celor care au, însă, o fire iscoditoare și scrutătoare, căutând să pătrundă în tainele suferinței celor drepți, Sfântul Ioan Gură de Aur le descoperă unele dintre cauzele acestora, cu scopul de a le descifra sensul mântuitor și a încerca să urmeze exemplul de credință stăruitoare și îndelungă-răbdare al acestora. 

Întrebându-se: „Fără probleme, fără necazuri, fără boli, fără întristări, ce s-ar face omul?”, Sfântul Părinte antiohian enumeră opt motive ale suferințelor celor drepți: „primul motiv este pentru a împidica ca nu cumva virtuțile mărețe și lucrurile minunate ale sfinților să le inspire mândrie.

Al doilea, ca lumea să nu-i cinstească mai mult decât trebuie a-i cinsti ca oameni și ca să nu-i privească ca zei mai curând decât ca simpli muritori.

Al treilea, pentru ca puterea lui Dumnezeu să strălucească mai mult, servindu-se pentru a învinge și a răspândi credința în numele Său de oameni încercați de nenorociri și persecuții din toate părțile.

Al patrulea, pentru ca răbdarea sfinților însăși să apară cu mai multă strălucire și ca să se vadă că ei nu servesc lui Dumnezeu din interes, ci pentru că au pentru El o iubire curată, pentru că în mijlocul tuturor nenorocirilor lor, ei sunt devotați totdeauna.

Al cincilea, pentru a ne gândi la învierea morților, căci când se vede un drept, plin de merite, neieșind din viață decât după ce a suferit nenumărate nenorociri, omul se gândește fără voia sa la o judecată viitoare, și își zice în sine însuși: dacă oamenii nu lasă niciodată fără răsplată pe acei care lucrează pentru ei, cu cât mai mult Dumnezeu nu va lăsa niciodată fără răsplată pe acei care s-au sfârșit de suferințe și de munci pentru El? Dacă însă nu e posibil ca să-i lipsească de răsplata lor, este netăgăduit că neprimind-o în această lume, o vor primi în alta.

Al șaselea, pentru ca acei care suferă nenoriciri să fie încurajați și mângâiați, văzând că cele mai strălucite și sfinte persoane au suferit la fel și chiar mai mari nenorociri.

Al șaptelea, pentru ca atunci când suntem îndemnați să privim virtutea drepților și când ni se zice: imitați pe Petru, imitați pe fericitul Pavel, mărimea faptelor lor să nu ne facă a crede că au fost de o altă natură decât a noastră și că ne e cu neputință de a imita aceste mari modele. 

Al optulea, în fine, pentru a vă arăta în ce constă cu adevărat fericirea și nefericirea, care sunt persoanele ce trebuie să fie numite fericite și care nefericite”. 

Cu toate acestea, suferința rămâne o taină ale cărei sensuri profunde sunt cunoscute cu adevărat doar de către Dumnezeu, Cel care rânduiește fiecăruia ceea ce îi este de folos spre mântuirea sa și a altora. 

Cununa suferințelor – mai presus decât soarele

În suferințele lor, cei sporiți duhovnicește, nu caută să iscodească preștiința și atotînțelepciunea lui Dumnezeu, Care le rânduiește pe toate spre mântuirea neamului omenesc, ci se încred în purtarea Sa de grijă față de toți, socotindu-se pe ei a fi vrednici de milă din partea semenilor, și de pedeapsă, din partea Părintelui Ceresc. Atitudinea lor nu este una de împotrivire, ci de „sfânta asumare”, primindu-le și purtându-le adică pe toate, cu demnitate și noblețe sufletească, prin rugăciune, pentru a primi ceea ce le este de folos spre mântuire, inclusiv boala și suferința, și cu nădejde în ajutorul și răsplata din partea lui Dumnezeu, Cel Căruia i-au închinat întreaga lor viață. 

Dacă prin răbdarea bolilor și a suferințelor, fără a cârti, cel păcătos „scapă de povara foarte apăsătoare a păcatelor lui”, cel virtuos și drept, sporește spiritual, dobândind mare îndrăznire către Dumnezeu, în rugăciunile sale, cele mai multe înălțate nu pentru sine sau pentru ușurarea suferinței sale, ci pentru izbăvirea aproapelui său din păcate și dureri și pentru mântuirea lumii. Dacă pentru păcătoși purtarea suferințelor proprii este „o curățire foarte mare”, pentru cei drepți asumarea sfântă a bolilor „e o cunună strălucitoare și care strălucește în chip covârșitor mai presus decât soarele”.

Primindu-le și răbdându-le dând slavă lui Dumnezeu, suferințele se fac pentru cei sporiți duhovnicește „temei de sărbătoare”, căci, „așa obișnuiește să facă Dumnezeu, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Nu scapă de primejdii pe bărbații virtuoși, nici nu-i izbăvește de încercări, ci chiar în încercări le dă atât ajutor, încât încercările ajung pentru ei temei de sărbătoare”.

Pe toți acești bineplăcuți ai Domnului, Sfântul Ioan Gură de Aur îi încredințează: „cu cât va fi mai grea boala, cu atât mai strălucitoare va fi și cununa”, că, suferind aici, puțin, pe pământ, se vor desfăta veșnic în ceruri.