Cele trei trepte ale clerului, diaconatul, preoția și episcopatul, apar afirmate distinct, cu denumirile și funcțiile lor liturgice diferite, încă din a doua jumătate a primului veac creștin, chiar în cărțile Noului Testament. Și la scriitorii bisericești din primele două veacuri creștine, ierarhia bisericească cu toate cele trei trepte ale ei, apare distinct, cu denumirile și funcțiile lor de azi.

Pe treapta cea mai înaltă a clerului slujitor este episcopatul sau arhieria. Din punct de vedere liturgic, toți arhiereii sunt absoluți egali ca putere harismatică sau sacramentală, indiferent de funcțiile administrative sau onorifice pe care le dobândesc. Ei au moștenit drepturile și puterile prin succesiunea neîntreruptă a hirotoniei de la Sfinții Apostoli, ai căror urmași direcți sunt. Episcopii au dreptul și puterea de a săvârși toate sfintele slujbe și toate lucrările sfinte ale cultului, fără nici o excepție, precum și dreptul de a transmite, prin hirotonie, această putere celorlalte două trepte subordonate lor, adică preoților și diaconilor. Slujirile săvârșite exclusive de către episcop sunt: sfințirea Sfântului și Marelui Mir, hirotonia clericilor și sfințirea bisericilor și a antimiselor.

Preoții sau presbiterii erau considerați la început ca urmași ai celor 70 de ucenici ai Domnului de care se vorbește în Sfânta Scriptură și ca simpli ajutători ai episcopilor. Din secolele II-III înainte, când numărul comunităților s-au înmulțit, nevoile religioase ale credincioșilor n-au mai putut fi satisfăcute de către episcopii înșiși, astfel că preoții au devenit, cu binecuvântarea și delegația episcopilor, înlocuitorii lor permanenți, săvârșind în parohiile încredințate cele sfinte în numele și în locul episcopilor. Preotul poate săvârși în parohia sa, în virtutea hirotoniei și a delegației permanente primite de la episcop, toate slujbele și lucrările sfinte de cult, necesare în viața religioasă a parohiilor, cu excepția celor care alcătuiesc dreptul exclusive al arhiereului. Ca reprezentant al credincioșilor, el prezintă lui Dumnezeu cuvenita ofrandă a acestora, adică darurile, închinarea și rugăciunile lor, iar ca vas ales al harului, el transmite credincioșilor ceea ce vine de la Dumnezeu, adică harul dumnezeiesc și iertarea păcatelor. Preotul slujitor este astfel veriga de legătură între Dumnezeu și credincios, între cer și pământ, fiind un continuator al preoției Mântuitorului.

Diaconii au astăzi funcții mult mai restrânse decât le aveau în primele secole ale Bisericii creștine. Dispariția treptată a unora din vechile instituții bisericești, ca agapele, catehumenatul, penitența publică, botezul adulților, a atras după sine atât împuținarea funcțiilor liturgice ale diaconilor, cât și scăderea numărului diaconilor. Nefiind investit cu deplinătatea slujirii celor sfinte, diaconul nu poate sluji niciodată singur, ci totdeauna cu arhiereul sau cu preotul. El este ajutorul acestora, îndeplinind unele din atribuțiunile lor, precum citirea Evangheliei la Sfânta Liturghie și purtarea Sfântului Disc la ieșirea cu Cinstitele Daruri. Rolul principal al diaconilor este rostirea ecteniilor, care reprezintă forma clasică a rugăciunii obștești a credincioșilor, pe care diaconul le spune din naos, adică din mijlocul credincioșilor, ca unul care este cel mai apropiat de laici, făcând astfel legătura dintre credincioși și preot sau dintre naos și altar. La serviciul divin, diaconii închipuiesc pe Sfinții Îngeri, care slujesc necontenit în jurul tronului dumnezeiesc. De aceea, orarul pe care ei îl poartă în timpul sfintelor slujbe simbolizează aripile îngerilor slujitori.

(Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Arhim. Prof. Ghenadie Nițoiu, Pr. Prof. Gheorghe Neda, Liturgica teoretică – manual pentru seminariile teologice, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002, pp. 32-35)