Timpul – o tainică introducere în veșnicie

Cuvinte duhovnicești

Timpul – o tainică introducere în veșnicie

    • Timpul – o tainică introducere în veșnicie
      Timpul – o tainică introducere în veșnicie

      Timpul – o tainică introducere în veșnicie

Dumnezeul Cel veșnic și prin Sine existent este pricinuitorul timpului, de aceea veșnicia și timpul nu se exclud. De aceea timpul își descoperă sensul și plinătatea sa în veșnicie. Într-un chip dumnezeiesc, incomprehensibil minții noastre, Dumnezeu nu este doar înainte și după timp, ci și în timp, chiar dacă nu este din timp, nici în orice depinde de acesta.

Dumnezeu nicidecum nu depinde de timp și nu este limitat de acesta, ci, de fapt, timpul depinde de Dumnezeu și este limitat de El. Este imposibil să dăm o definiție exactă a veșniciei și a timpului, deoarece și veșnicia, și timpul, în natura lor tainică, sunt incomparabil mai mari și mai profunde decât noțiunile omenești. În manifestarea sa, timpul este geamăn cu spațiul, și câtă vreme mintea omenească se află în acest tip de existență și lucrare, ea nu le poate închipui unul fără celălalt. Într-un sens, timpul este înregistrarea schimbărilor ce se petrec la ființele care au început și sfârșit. Trecerea ființelor efemere de la început spre sfârșit se numește dăinuire. Însă și dăinuirea timpului în sine are sfârșit, pentru că și timpul are moarte. Iar dăinuirea, care nu are început, nici sfârșit și nu știe de moarte, s-ar putea numi veșnicie. Însă din aceasta nu trebuie trasă concluzia că timpul este vreo adversitate ontologică a veșniciei. Dimpotrivă, timpul, observat din peștera minții noastre vremelnice, pare o tainică introducere în veșnicie.

Dumnezeul Cel veșnic și prin Sine existent este pricinuitorul timpului, de aceea veșnicia și timpul nu se exclud. De aceea timpul își descoperă sensul și plinătatea sa în veșnicie. Într-un chip dumnezeiesc, incomprehensibil minții noastre, Dumnezeu nu este doar înainte și după timp, ci și în timp, chiar dacă nu este din timp, nici în orice depinde de acesta. Existența de Sine a lui Dumnezeu se manifestă inevitabil prin dăinuirea veșnică, prin veșnicie. „Eu sunt Alfa și Omega, începutul și sfârșitul, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este [ὁ ὢν; сый], Cel ce era [ὁ ἦν; иже бе] și Cel ce vine, Atotțiitorul”. Fiind începutul și sfârșitul oricărei ființe, Dumnezeu este începutul și sfârșitul oricărei dăinuiri, chiar și al dăinuirii timpului în sine: „Eu sunt Cel dintâi și Cel de pe urmă, zice Domnul”. Dumnezeu, după plinătatea ființei Sale celei întru tot desăvârșite, este înainte de orice început și după orice sfârșit. „Eu sunt Cel dintâi și Eu sunt în veac”, zice Domnul. „Înainte de Mine n-a fost Dumnezeu și nici după Mine nu va mai fi!” În relația cu toate lucrurile, El este „Dumnezeul veșnic”. Psalmistul David, tresăltând cu sufletul de bucurie, I se adresează: „Mai înainte de ce s-au făcut munții și s-a zidit pământul și lumea, din veac și până în veac ești Tu”. Veșnicia lui Dumnezeu nu se poate măsura, nici măcar cu aproximație, cu ceva vremelnic. Măsurile noastre de timp nu sunt și măsuri divine. 

(Sfântul Iustin Popovici, Dogmatica Bisericii Ortodoxe, volumul I, Editura Doxologia, Iași, pp.151-152)

Citește despre: