Sfânta Evanghelie din duminica a noua după Rusalii este consemnată de Sfântul Evanghelist Matei (14, 22-34) și ne istorisește umblarea pe Marea Galileei și potolirea furtunii de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Această minune o găsim și la ceilalți doi evangheliști sinoptici, Marcu (4, 35-41) și Luca (8, 22-25).

După o citire atentă a textului biblic, observăm faptul că această minune este plină de înțelesuri și semnificații duhovnicești, mai cu seamă pentru omul contemporan. Nu mai intrăm în amănunte pentru că totul este limpede și clar, ci încercăm să deschidem un altfel de orizont al înțelegerii acestei minuni pentru noi cei de astăzi, care ne aflăm la aproximativ două mii de ani distanță de la această întâmplare.

În explicațiile Sfinților Părinți, marea înseamnă lumea de astăzi în care trăim, cu bune și cu rele, unde noi suntem expuși la multe și diverse provocări care ne afectează în mod direct sau indirect. Această mare nu are o hartă propriu-zisă sau vreun program de „funcționare”, pentru că uneori poate fi blândă și liniștită, iar alteori învolburată, cu multe furtuni care ne pot răsturna corabia gândurilor cu trăirile și aspirațiile noastre, atunci când vântul este împotrivă, așa cum a fost și la a patra strajă din noapte, în Evanghelia de astăzi.

Cine ne poate răsturna? Valul! Expresia „valurile vieții” e o metaforă destul de  veche și de frumoasă. La slujba înmormântării, la canonul celor adormiți, irmosul cântării a șasea spune așa: „Marea vieții văzând-o înălțându-se de viforul ispitelor, la limanul Tău cel lin alergând, strig către Tine: Scoate din stricăciune viața mea, mult Milostive!”. Valurile și „viforul ispitelor” se ridică atunci când ne îndepărtăm de corabie, care simbolizează Biserica, stâlp și temelie adevărului. Ne clătină și atunci când nu ascultăm de învățăturile lui Dumnezeu și ale părinților, nu postim, nu ne spovedim și nu participăm la slujbele bisericii, adică nu ducem o viață plăcută lui Dumnezeu.

Pentru a străbate valurile vieții trebuie să avem o credință lucrătoare, fiindcă indiferent dacă ne convine sau nu, la Dumnezeu nu merge cu jumătăți de măsură. Să nu fim „puțin credincioși”, așa cum Mântuitorul S-a adresat lui Petru (14, 31), și nici să ne îndoim în sinea noastră pentru că Hristos este întotdeauna la cârma corabiei, ca un marinar iscusit. De la un marinar bun învățăm cu timpul că trebuie să fim oameni echilibrați chiar și atunci când puntea se clatină, să știm să ne raportăm la schimbările de vânt.

Nu trebuie să ne temem de furtuni, adică de necazurile vieții cu care, la un moment dat, toți suntem împresurați. În viață nu există doar bucurie, ci și tristețe; uneori, valurile sunt blânde și te duc încet către țărmul dorit. Alteori, vin furtuni și valuri mari care ne rostogolesc, care ne udă și ne induc teamă. Important este să nu deznădăjduim pentru că, prin rugăciune, cu voia lui Dumnezeu, la un moment dat, totul se va liniști.

Exegeții Sfintei Scripturi clasifică „valurile vieții” în două categorii: valurile mici (provocări zilnice, uneori nesemnificative, cum ar fi o zi aglomerată la muncă) și valurile mari (momente de cotitură în viața noastră, pierderi mari dintre cele mai diverse, schimbări). Toate acestea ne pot duce mai aproape sau mai departe de țărm, liman.

Aflându-ne în Postul Adormirii Maicii Domnului, este așa cum ne spun aceste versuri inspirate și care sunt închinate Maicii Preacurate: „Călători pe-o mare,/ Veșnic tulburată,/ Noi ne-am pus în tine,/ Chiar nădejdea toată”. Fără încrederea în Dumnezeu, în Maica Domnului și în Sfinți, rămânem neputincioși în fața necazurilor și a ispitelor, dar trebuie să îndrăznim și să fim cât mai insistenți în rugăciune, prezenți în casa lui Dumnezeu: „În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33).

Să învățăm cu toții să nu ne temem de valurile vieții, ci să le folosim pentru a înainta și a răzbate prin toate, urcând duhovnicește de pe pământ la cer, unde orizontul devine mai larg și sufletul mai adânc, țintind Împărăția cea veșnică a Preasfintei Treimi!