În vremea aceea s-au apropiat de Iisus unii dintre farisei, zicându-I: Ieși și du-Te de aici, că Irod vrea să Te ucidă. Și El le-a zis: Mergând, spuneți vulpii acesteia: Iată, alung demoni și fac vindecări, astăzi și mâine, iar a treia zi voi sfârși. Însă și astăzi și mâine și în ziua următoare merg, fiindcă nu este cu putință să piară proroc afară din Ierusalim. Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci și ucizi cu pietre pe cei trimiși la tine, de câte ori am voit să adun pe fiii tăi cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar n-ați voit. Iată, vi se lasă casa voastră pustie, că adevărat grăiesc vouă: Nu Mă veți mai vedea până ce va veni vremea când veți zice: «Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului!».  (Luca 13, 31-35) (Vineri în săptămâna a 25-a după Rusalii)

Ne apropiem de marele Praznic al Nașterii Domnului, când vom cânta, ca în fiecare an, colinde – aceste cântece tradiționale în care ne amintim de iesle, de păstori și magi, de Maica Preacurată legănând încet pe pruncul Iisus. Dar colindele nu sunt reprezentative numai pentru Crăciun, ci și pentru Florii și chiar pentru Paști, deși pentru aceste ocazii repertoriul nu este tot la fel de bogat. O colindă de Florii amintește că: „Hristos vine-ncetinel spre patimă ca un Miel...”. Acest lucru este oglindit și în pasajul din Evanghelia după Luca pe care Biserica l-a rânduit spre citire în această zi. Domnul Se apropiase de Ierusalim, iar situațiile conflictuale cu reprezentanții Vechiului Legământ s-au înmulțit vizibil. 

Pericopa de față punctează un lucru subliniat și cu alte ocazii, anume că nu toți fariseii Îi erau potrivnici lui Iisus. Unii încercau să Îl apere. De pildă, în timpul unei cuvântări, El este anunțat de către un fariseu că trebuie să plece curând din locul unde Se află, fiindcă Irod caută să Îl ucidă. Se pare că mesajul Său îl tulburase pe Irod, care odinioară Îl remarcase ca un proroc diferit de Ioan, pe care tocmai îl ucisese (Luca 9, 9). Cu ce l-ar fi deranjat Hristos pe Irod? Tetrarhul nu fusese investit religios ca rege al evreilor, ci fusese impus din exterior, de romani. El nu se arăta părtinitor în mod deosebit unei anume grupări religioase evreiești. Însă mesajul Domnului era proclamarea Împărăției lui Dumnezeu, lucru interpretat de majoritatea evreilor eminamente politic. Chiar și această Împărăție cu nume divin, în ochii lor avea de-a face cu vremurile de pe urmă, când stăpânirea străină va fi înlăturată, iar Mesia, urmașul trupesc al regelui David, se va așeza pe tronul lui Israel. Astfel că Irod, ca și odinioară tatăl său, Irod cel Mare, se simțea amenințat de un potențial rival și, oricât de mult acest Rival avea de partea Sa pe Însuși Dumnezeu, regele nu se sfia să încerce să se descotorosească de El. Dar Hristos știe că vremea Sa încă nu a venit și nici nu Se teme de această potențială amenințare. Mai mult, îl numește pe Irod pe față „vulpe”, fără să se teamă de agravarea situației, comițând astfel un act de lezmajestate. Domnul trimite solie la Irod să îi vestească un cuvânt cu iz profetic, anume că mai are de făcut exorcizări și vindecări timp de trei zile, apoi va pleca la Ierusalim, fiindcă „nu este cu putință să piară proroc afară din Ierusalim”. 

Mântuitorul este foarte conștient de ceea ce urmează să se întâmple cu El în cetatea de căpătâi a evreilor. În pericopa citită în miercurea acestei săptămâni, Domnul spunea că așteaptă cu înfrigurare botezul cu care Se va boteza, iar aici adaugă fără ocolișuri că Ierusalimul omoară pe proroci și pe toți vestitorii mesajelor dumnezeiești. Nu multă vreme după această întâmplare, Domnul va plânge, văzând mândra cetate, fiindcă Îi e milă de destinul ei și al oamenilor ce locuiesc în ea (Luca 19, 41). Ca un Domn iubitor față de toți fiii Săi, Hristos afirmă indirect că El este Cel ce a trimis pe acei proroci. Mai fusese și cu alte ocazii la propovăduire în Ierusalim și încercase de multe ori „să adune pe fiii cetății”. Cum altfel, decât prin prorocii care au venit înaintea Lui? Avem de-a face, așadar, nu numai cu o profeție în această pericopă, ci și cu o mărturie a lui Hristos despre Sine Însuși, că este Cuvântul lui Dumnezeu, Care S-a vestit prin proroci. Totodată, în acest pasaj, Hristos își exprimă dragostea părintească, pe care o aseamănă cu cea a unei păsări care își adună puii sub aripi. Așadar, Dumnezeu nu ne iubește numai ca un tată, ci și ca o mamă! Pronia dumnezeiască depășește logica înțelegerii omenești. 

Evanghelia se încheie cu afirmația misterioasă despre casa poporului ales care va rămâne pustie. Casa despre care vorbește este, desigur, templul din Ierusalim care își pierde funcția sacră. E o aluzie la iminenta moarte a Domnului pe cruce, care devine noul altar. Explicația acestei afirmații o constituie tocmai continuarea profeției lui Iisus: „Nu mă veți mai vedea până când va veni vremea când veți zice: binecuvântat este Cel ve vine în numele Domnului!”. Acest lucru s-a întâmplat foarte curând, atunci când Mântuitorul a intrat în Ierusalim, fiind întâmpinat cu stâlpări de finic și cu urale de locuitorii cetății chiar cu aceste cuvinte (Luca 19, 38), care se regăsesc și în versetul 26 al Psalmului 117. Alt strigăt de bucurie, la acel moment, a fost exclamația „Osana”, care înseamnă: „Mântuiește-ne!”. Dar, totuși, Hristos nu vorbește în textul de față despre momentul pe care noi îl sărbătorim în Duminica Floriilor. Psalmul 117 avea în cultul iudaic și are până azi o însemnătate foarte mare, cântându-se la momentul culminant al slujbei de Paști. Din această perspectivă se înțelege că Hristos vorbește despre moartea și Învierea Sa. 

Ultimul verset din Evanghelia acestei zile: „Iată vi se lasă casa voastră pustie, că adevărat grăiesc vouă. Nu Mă veţi mai vedea până ce va veni vremea când veţi zice: Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului!” ar putea însemna: „Iată, voi fi luat de la voi, fiind ucis și nu o să Mă vedeți până de Paști, când voi învia”. Această aluzie, cu siguranță înțeleasă de cunoscătorii Legii și ai cultului evreiesc, ar fi greu de înțeles pentru noi cei de azi, fără o cercetare amănunțită a culturii, limbii, universului religios în care a propovăduit Domnul. Un univers pe care L-a schimbat cu totul prin Învierea Sa. În ritualul ortodox, psalmul 117 se citește la slujba înmormântării, ceea ce înseamnă că oricărui creștin, atunci când este prohodit, îi este profețită învierea lui, prin puterea lui Hristos.