Multe dintre discuții se nasc în jurul colivei, una dintre practicile istorice ale Bisericii. Coliva, în limba greacă Κόλλυβα, un aliment făcut din grâu fiert, îndulcit cu miere sau cu fructe, este atestată încă din primele secole ale creștinismului. Unii istorici coboară această practică în timpurile de dinaintea întrupării Mântuitorului, coliva existând în culturile iraniene și mediteraneene, acolo unde s-a născut și grâul.

Cele mai vechi dovezi arheologice, referitoare la cultivarea grâului, au fost descoperite în Siria, Iordania, Turcia, Armenia și Irak. Ele datează de acum aproximativ 7.000 ani, când omul nu măcina grâul, ci doar îl decojea și, apoi, îl consuma crud sau fiert. Din Orientul Mijlociu, cam pe vremea Mântuitorului, specialiștii spun că grâul a luat calea cetăților grecești, iar prin cunoscutul „drum al mătăsii” a ajuns și în Europa. Așa se înțelege de ce Mântuitorul Iisus Hristos face, de multe ori, aluzie la rodul grâului: „Adevărat zic vouă, dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ nu va muri, rămâne singur, iar dacă va muri, aduce roadă” (Ioan 12, 24).

Paginile Sfintei Scripturi ne adeveresc de faptul că Sfinții Apostoli, trecând prin grâul pârguit, au luat spice pe care le-au frământat în mâna lor, apoi au mâncat boabele culese. Nu știm dacă după Înviere au consumat sau nu boabe de grâu, dar cunoaștem că, încă de la sfârșitul secolului I, creștinii vorbeau despre unitatea Bisericii – chip al unirii boabelor de grâu, așa cum ne înfățișează prima scriere creștină, cunoscută drept Didahia celor Doisprezece Apostoli: „mulţimea boabelor de grâu care devenit un singur trup este chip al unităţii noastre într-o singură Biserică”.

Constantinopolul, locul de naștere al colivei

Dacă simbolismul boabelor de grâu fierte era cunoscut de către creștini încă de la sfârșitul secolului I, coliva, așa cum o știm noi astăzi, apare în viața bisericii în secolul al IV-lea. Ea apare în Sinaxarul din prima sâmbătă din Postul Păresimilor, ca rezultat al unei necesități practice, „în vremea împăratului Iulian Apostatul (361-363) care, dorind să-i batjocorească pe creștini, a dat ordin guvernatorului orașului Constantinopol să stropească toate proviziile din piețele de alimente cu sângele jertfit idolilor. Sfântul Teodor, munenicul lui Hristos, apărându-i în vis Arhiepiscopului Eudoxie al Constantinopolului (360-370), (după alte surse, numele episcopului era Ioan, născut în cetatea Evhaita din Asia Mică), i-a poruncit să-i anunțe pe creștini să nu cumpere nimic din piață, ci mai degrabă să mănânce grâu fiert amestecat cu miere și fructe, până ce va trece urgia. Iar Iulian, văzând că vicleșugul său nu a ținut și comercianții din piețe erau în pragul revoltei pentru că nu cumpăra nimeni, a lăsat libertate creștinilor”.

Acest episod din viața credincioșilor constantinopolitani a dus la introducerea în cultul Sfintei biserici a unei zile speciale de slăvire a lui Dumnezeu pentru această binefacere. Astfel, încă din timpul episcopului Nectarie al Constantinopolului (381-397), în prima sâmbătă a Postului Mare, se face pomenirea minunii Sfântului Mucenic Teodor Tiron.

Ofrandă liturgică în momente de bucurie

În viața Sfintei Pulheria, sora împăratului bizantin Teodosie al II-lea, cea care a salvat ortodoxia în timpul disputelor monofizite, se precizează că „în azilul din Constantinopol și în mănăstirile din Capitală, săracii orașului erau hrăniți cu grâu fiert”. Așadar, grâul era o necesitate practică, în caz de nevoie și foamete.

În amintirea minunii Sfântului Teodor Tiron, încă din secolul al IV-lea, cultul Bisericii trăia momente de bucurie, prin aducerea și împărțirea colivei – unire simbolică a oamenilor și a îngerilor, a cerului și a pământului, în slăvirea lui Dumnezeu. Iar reminiscența pregătirii colivei de grâu în momentele de bucurie ale Bisericii o găsim până astăzi. În mănăstirile noastre, dar și la unele parohii, se aduce colivă la hramul bisericii, în semn de cinstire a praznicului sau a Sfântului ocrotitor.

În unele părți ale țării, există și o practică a colivei, la nouă zile de la nuntă. Tinerii căsătoriți, în prima sau a doua duminică după cununie, vin cu lumânările aprinse la biserică, aducând colivă de grâu, în semn de mulțumire. Tot în același scop, colivă se aduce la biserică, în unele zone geografice, și la ziua numelui și a cinstirii Sfântului ocrotitor.

Chip al credinței în viața veșnică

Deși istoria cultului creștin ne demonstrează faptul că grâul fiert a fost folosit și în momentele festive ale Bisericii, atunci când folosim termenul colivă, gândul ne duce la practicile funerare. În ce moment al istoriei s-a făcut transferul de la bucurie la tristețe, încă nu se știe. Cunoaștem, însă, că simbolismul colivei a fost trăit încă din leagănul credinței creștine. Coliva a fost interpretată drept expresie materială a credinței în nemurire și în Înviere: după cum bobul de grâu, ca să încolțească și să aducă roadă, trebuie să fie îngropat mai întâi în pământ și să putrezească, tot așa și trupul omenesc mai întâi se îngroapă și putrezește, pentru ca să învieze apoi întru nestricăciune, subliniază Sfântul Apostol Pavel.

De aceea, în cadrul slujbelor de pomenire a celor adormiți, un element aproape nelipsit îl reprezintă coliva. Rânduiala tipiconală a statornicit pomenirea „celor din veac adormiți” prin aducerea de colivă la biserică în zilele special rânduite și însemnate în calendar: cele două pomeniri generale, cunoscute sub numele tradițional de Moșii de Iarnă și Moșii de Vară, în sâmbetele Postului Mare, la Înălțarea Domnului și la Schimbarea la Față a Mântuitorului. În afară de aceste zile statornicite de rânduielile tipiconale, credincioșii mai fac colivă la soroacele sau zile de pomenire ale celor dragi, trecuți la Domnul: la trei zile, moment ce coincide cu slujba de înmormântare, la nouă și la patruzeci de zile, la jumătate de an și, apoi, din an în an, până la șapte ani. În plus, rânduiala nu oprește să se facă colivă și în alte zile decât cele menționate.

Între tradiție și actualitate

Cu toții ne amintim de vremea copilăriei, când bunicile noastre ne aduceau un pumn de colivă învelit în hârtie – și, parcă nu era nimic mai bun! Așteptam Sâmbăta Colivei sau a Sfântului Toader, când în vase de tuci, la focul molcom al plitei, bunica fierbea coliva. Era o sărbătoare asemenea Paștelui, coliva rivalizând în mintea noastră cu pasca și cu ouăle roșii. „Apăi, să știți, coliva nu se face oricum, la întâmplare. Trebuie să te pregătești de cu seara, că nu faci o mâncare oarecare, ci aduci colivă lui Dumnezeu. Amu este arpacaș, înainte fierbeam grâul, spălându-l în nouă ape, după cele nouă daruri ale Sfântului Duh. Apoi, îl strecuram să râmână coaja și pleava. Îl puneam într-o covățică de lemn, la răcit, până dimineața. Și acum, când fac colivă, mă scol la patru dimineața, mă spăl, aprind sfânta candilă, fac rugăciunea și așa, cu rugăciune, așez coliva. Amestec grâul cu nucă și zahăr, fructe uscate și alte aromate. Din bătrâni, am prins că se pune și o lingură de sare. Apoi după ce amestec bine, o tipăresc în forma platoului, însemnându-o cu Sfânta Cruce și așa o duc la Biserică”, ne povestește rânduiala colivei bunica Floarea din satul Vârful Câmpului, județul Botoșani.

Astăzi, totul s-a mutat în laboratoarele cofetăriilor, multe dintre colivele actuale semănând mult cu torturile. Mai nou, unele firme comercializează și „înghețată de colivă”. Între tradiție și actualitate, coliva rămâne o realitate a Bisericii. Indiferent de formă, indiferent dacă respectă sau nu canoanele tradiționale, coliva este semnul văzut al credinței noastre în Înviere, dogma fundamentală a credinței noastre.