Steaua sau steluța este un obiect liturgic format din două arcuri în formă de semicerc (sau două jumătăți de pătrat), unite la mijloc (sus) printr-un şurub în aşa fel încât steluţa să se poată închide şi deschide după voie.

Ea se întrebuinţează la Proscomidie, după scoaterea Sfântului Agneţ şi a miridelor, când este aşezată pe sfântul disc formând deasupra lui un fel de mică boltă, pentru ca acoperămantul discului să nu se atingă de Sfântul Agneţ ori de miride.

După ce Sfântul Disc este transportat la Sfânta Masă în timpul Vohodului Mare, steluţa rămâne pe sfântul disc până la ecfonisul „Cântarea de biruinţă...”, când preotul (ori diaconul, dacă este) face cu ea semnul Sfintei Cruci, atingând-o de cele patru laturi ale discului, după care o pune deoparte. După împărtăşire, ea este aşezată din nou, închisă, pe sfântul disc, fiind apoi dusă odată cu acesta la proscomidiar, unde se păstrează de obicei alături de celelalte vase sfinte.

La Proscomidie, steaua simbolizează acea stea minunată, care a condus pe magii din Răsărit la locul naşterii Mântuitorului, ceea ce indică şi formula biblică rostită de preot când aşează steaua peste disc: „Şi venind steaua, a stat deasupra unde era Pruncul.“ (Matei 2, 9), iar după Vohodul Mare, ea simbolizează pecetea pusă pe mormântul Domnului.