În cadrul slujbei vecerniei, un moment important este tămâierea bisericii de către preot, în timpul cântării „Să se îndrepteze”. În cultul creștin, jertfa de tămâie simbolizează rugăciunile credincioșilor ce se ridică spre Dumnezeu. În același timp, aducerea de tămâie înseamnă o jertfă și un dar adus lui Dumnezeu. Tămâierea are două înţelesuri: când se tămâiază Sfânta Masă, icoanele și obiectele liturgice, ea este semn de veneraţie şi de respect, iar când se tămâiază obiecte care se sfințesc, aceasta simbolizează harul Sfântului Duh.

Cântarea de la strană în timpul căreia se începe tămâierea este versificarea unui psalm: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta, ridicarea mâinilor mele [precum] jertfa de seară”.

Fumul de tămâie ce se înalță devine o rugăciune adusă de credincioșii prezenți la slujba vecerniei și o mulțumire pentru ziua ce tocmai s-a încheiat. Această practică a fost moștenită de către Biserică din cultul desfășurat la Templul din Ierusalim. Aici, conform Vechiului Testament, preoții aveau îndatorirea ca, la apusul soarelui, să aducă darul de tămâie în fața Altarului Tămâierii.

Practica tămâierii o regăsim și în practica liturgică a primilor creștini. Astfel, Sfântul Arhidiacon Ștefan, întâiul mucenic, este pictat purtând în mână o cădelniță. Mai târziu, canoanele bisericești au prevăzut ca nicio slujbă să nu fie oficiată fără a se aduce jertfă de tămâie.

La slujba vecerniei, în timpul cântării „Să se îndrepteze”, diaconul – în lipsa lui, preotul – tămâiază Sfântul Altar, icoanele, dar și pe credincioșii prezenți, simbolizând unirea lumii cerești cu cea pământească, în scopul slăvirii cu Dumnezeu.