Una din cele mai înalte şi mai neasemuite însuşiri, puteri sau lucrări dumnezeieşti este dreptatea pe care o oferă Dumnezeu făpturilor Sale, potrivit cu nevoile pe care le au, pentru buna lucrare şi alcătuire a acestora.

Dumnezeu susţine şi înrâureşte zidirea în două moduri. Primul este puterea Sa creatoare: „El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit”. Al doilea mod este puterea Sa susţinătoare şi pronia, care împreună-ţine toate şi le „face să înainteze” potrivit cu scopul fiecărei făpturi în parte. Aşadar, dreptatea dumnezeiască oferă fiecărei făpturi pronia potrivită, astfel încât să izbândească atingerea scopului pentru care a fost creată. În acest fel se reuşeşte realizarea armoniei firii. De câte ori pentru un motiv oarecare armonia este tulburată, dreptatea dumnezeiască readuce echilibrul şi astfel continuă sau, mai bine zis, se prelungeşte buna lucrare a zidirii în acord cu voia dumnezeiască.

După căderea ambelor firi raţionale - a îngerilor şi a oamenilor -, care a tras după sine şi restul zidirii în stricăciune, au devenit vădite puterile şi lucrările dumnezeieşti, şi în special dreptatea dumnezeiască, care readuce elementele neascultătoare în starea şi în ordinea lor firească, fie izolat, fie în cadrul întregului, aşa cum a fost hotărnicit dintru început de Ziditor.

Dreptatea dumnezeiască ţine împreună făpturile în bună rânduială şi nici un factor nu poate să se impună şi să denatureze planurile ei. Şi în ceea ce priveşte elementele neînsufleţite tot aşa stau lucrurile. Însă pentru făpturile raţionale şi în special pentru om, chiar dacă dreptatea dumnezeiască se pune în lucrare în chip absolut, pentru o anume raţiune „a iconomiei”, se aplică în moduri variate pentru folosul fiecăruia. Ea are atât de multe aspecte de impunere a dreptăţii dumnezeieşti, încât doar puţini şi aleşi, „cei luminaţi de Dumnezeu”, pot înţelege criteriile ei. Un îndemn al Apostolului Pavel ne convinge de acest lucru atunci când spune: „Căci de ne-am fi judecat noi înşine, nu am mai fi judecaţi. Dar fiind judecaţi de Domnul, suntem pedepsiţi ca să nu fim osândiţi împreună cu lumea” (1 Corinteni 11, 31-32). Întrucât Dumnezeu cârmuieşte toate fără de greşeală şi cu mare cuviinţă, dreptatea dumnezeiască intervine în chip neînduplecat pentru restabilirea lucrurilor şi a ordinii, de vreme ce nu a existat greşeală la crearea lor.

Dacă dreptatea dumnezeiască nu ar restabili echilibrul, s-ar da impresia greşită că crearea făpturii a provocat de la sine greşeala, iar nu fărădelegea şi reaua întrebuinţare a lucrurilor. Dreptatea dumnezeiască, fiind desăvârşită şi de mare cuviinţă, aşa cum de altfel sunt toate îndreptările dumnezeieşti, este recunoscută în două lucrări: în armonie şi echilibru şi în prelungirea concretă a atotiubirii dumnezeieşti. Chiar dacă ne încălcăm locul şi datoria noastră, Dumnezeu nu-Şi retrage iubirea Sa susţinătoare şi proniatoare, precum şi purtarea Sa de grijă, de vreme ce, potrivit Apostolului Pavel, dumnezeieştile Sale harisme sunt neschimbabile.

Punerea în lucrare a dreptăţii dumnezeieşti se vădeşte în felurite chipuri. Sfântul psalmist şi Părinţii Bisericii - experimentaţi în practica războiului nevăzut - ne spun foarte multe lucruri despre această temă. Dacă omul este cu luare aminte, poate să evite[1] impunerea dreptăţii dumnezeieşti în viaţa sa. Trebuie să-şi îndrepte greşeala prin pocăinţă (metanoia) şi iubire de osteneală, după măsura iubirii de plăcere care s-a născut din încălcarea poruncii. „Vezi smerenia mea şi osteneala mea şi-mi iartă toate păcatele mele” (Psalmi 24, 19); „Genunchii mei au slăbit de post şi trupul meu s-a istovit de lipsa untdelemnului” (Psalmi 108, 23); „că cenuşă am mâncat în loc de pâine şi băutura mea cu plângere am amestecat-o” (Psalmi 101, 10); „ca şi cum aş fi jelit şi m-aş fi întristat, aşa m-am smerit” (Psalmi 34, 13); „lacrimile mele să nu le treci” (Psalmi 38, 16) şi „fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea” (Psalmi 50,5).

Încălcarea legilor morale sau fireşti, fie în viaţa noastră personală, fie în cele ce se află în jurul nostru, provoacă o dublă vinovăţie în acord cu legile proniei atotcuprinzătoare, prin care Dumnezeu menţine şi susţine zidirea. Unul dintre modurile abaterii este stricăciunea iraţională a firii lucrurilor, din pricina neatenţiei sau indiferenţei; altul este satis­facerea, împotriva firii şi mânată de plăcere, a părţii pătimaşe din sinele nostru, care reprezintă perver­siunea. În amândouă aceste abateri intervine dreptatea dumnezeiască pentru a restabili echilibrul.

Această acribie a dreptăţii dumnezeieşti este înţeleasă de Domnul nostru atunci când spune: „O iotă sau o cirtă din Lege nu va trece până ce se vor face toate” (Matei 5, 18). Încă şi dacă „orice călcare de poruncă şi orice neascultare şi-a primit dreapta răsplătire” (Evrei 2, 2), ce altă lămurire trebuie pentru ca sa ne convingă de nepărtinirea dreptăţii dumnezeieşti? Despre aceeaşi temă, o apoftegmă limpede a Sfinţilor Părinţi este şi aceasta: „Dacă nu voieşti să pătimeşti cele rele (nenorociri), învaţă să nu făptuieşti răul!”. Ochiul neadormit al atotcuprinzătoarei pronii dumnezeieşti, care veghează pentru zidirea Sa, lucrează prin dreptatea Sa cea nemincinoasă şi de mare cuviinţă, chiar dacă acest lucru pare de neînţeles pentru mintea omului.

(Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, traducere din limba greacă şi note de Nicuşor Deciu, Editura Doxologia, Iaşi, 2012, pp. 24-27)