Cuvântul „inimă” nu înseamnă organul de carne al trupului. În domeniul moral şi duhovnicesc, inima este înfăţişată ca „întreg” al personalităţii umane. Uneori se numeşte suflet şi alteori minte. Acestea îl caracterizează pe fiecare om. Ce preferă, ce posedă şi unde se află.

În acest „întreg” al personalităţii umane îşi are sediu caracterul „după chipul şi asemănarea”, pe care l-a făcut Ziditorul, arătându-Şi în acelaşi timp şi mulţumirea Sa. Dumnezeu cere curăţia acestei „părţi”, pentru ca să I se descopere El însuşi şi toate cele ce vin de la El. „Fericiţi cei curaţi cu inima, ca aceia îl vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8). Care este, oare, necurăţia sufletului, a minţii şi a „inimii”, pe care Dumnezeu o leapădă şi de care se scârbeşte, încât să fie absolut necesară curăţia?

Aceeaşi vină poartă şi dracii, şi pe dreptate sunt numiţi duhuri necurate. Însă ce fel de necurăţie pot să aibă duhurile imateriale, inteligibile şi netrupeşti? Necurăţia acestor făpturi netrupeşti este păcatul şi întreaga realitate a iraţionalului, a vicleniei şi a răutăţii.

Diavolul, ca fundament şi început al oricărei pervertiri a firii, este rădăcina şi pretextul oricărei răutăţi. De acesta a fost înşelat omul şi, de vreme ce a apostaziat de la Dumnezeu, şi-a pierdut caracteristicile chipului dumnezeiesc, care formează sfinţenia, și a dobândit semnul distinctiv drăcesc al răutăţii. În mod just a devenit şi este necurat în suflet, în minte și în inimă.

Însă Dumnezeu doreşte, din nemărginita Sa bunătate şi din marea Sa milă, să-l readucă pe om la locul şi în demnitatea cea dintâi. Îl provoacă, aşadar, să scoată afară din sine înţelesul şi pervertirea vicleanului şi a iraţionalului, pe care „a îmbrăcat-o”, întrucât nu-i este proprie. Atunci îl îmbracă iarăşi cu sfinţenia, pe care a pierdut-o, şi îl face părtaş la întreaga moştenire părintească, pe care Hristos, prin venirea Sa în lume, ne-a dăruit-o. Aceasta este „inima”, întinăciunea şi moartea ei, şi acesta modul curăţirii şi al sfinţirii ei.

Harul va elibera de înrâurirea cugetului viclean pe oricine care, pe de o parte, se împotriveşte atacului viclean şi al îndemnului spre orice înţeles şi acţiune păcătoasă, iar pe de alta, gândeşte şi lucrează în fiecare zi virtuţile şi bunătatea. Acest lucru se va întâmpla tocmai pentru că s-a arătat biruitor al păcatului, iar amintirea răutăţii s-a şters din gândirea sa. Lui i se potriveşte ceea ce spune Domnul nostru: „Vine stăpânitorul acestei lumi şi el nu are nimic în Mine” (Ioan 14, 30). Ei sunt „cei curaţi cu inima” şi, fiind în acest fel, îl pot vedea pe Dumnezeu şi simţi harul Său, de vreme ce „împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17, 21).

Doamne al puterilor, Iisuse Hristoase, Tu, care ne-ai tras la dumnezeiasca Ta cunoştinţă şi ne-ai îngăduit să Te rugăm şi să te chemăm, nu ne lipsi de această binecuvântare a Ta, ci ne întăreşte şi ne ţine lângă Tine, dăruindu-ne acest dar potrivit făgăduinţei Tale. Amin.

(Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, traducere din limba greacă şi note de Nicuşor Deciu, Editura Doxologia, Iaşi, 2012, pp. 56-58)