Căderea s-a datorat necercării şi lipsei de atenţie a omului zidit de Dumnezeu. Acestea l-au condus la a neglija şi a trăda practic unirea personală şi lipirea de Dumnezeu Tatăl, crezând că poate el singur să ajungă la fericire.

Este considerată şi se numeşte cădere tăierea şi despărţirea oricărei existenţe zidite de prima cauză a creaţiei, care este Dumnezeu.

Făpturile toate, potrivit revelaţiei dumnezeieşti, în calitate de rezultate ale cauzei (cauzate), nu pot exista de la sine, ci numai „prin participare” la lucrarea şi pronia dumnezeiască. Prin urmare, dacă se taie de la puterea şi lucrarea ţiitoare a lui Dumnezeu, se strică şi mor.

Apostazia făpturilor de la Dumnezeu a atras cu sine două catastrofe de putere egală. Prima este obrăznicirea şi îndepărtarea de Ziditorul şi Părintele, iar cealaltă, tăierea din rădăcina vieţii veşnice, Dumnezeu, unica pricină a existenţei şi a susţinerii creaţiei.

Şi în firea îngerească, şi în cea omenească aceeaşi greşeală a provocat catastrofa. Îngerii, din îngâmfarea lor egoistă, şi-au închipuit că pot deveni autonomi fără Dumnezeu şi au pierdut nu numai locul de cinste şi luminarea, ci şi-au schimbat şi înfăţişarea, din chipuri luminoase şi preafrumoase, devenind monştri înfiorători, născători ai groazei şi ai fricii, fără intenţie de pocăinţă şi întoarcere la Dumnezeu.

Omul, victimă a răutăţii diavoleşti, chiar dacă şi-a pierdut locul de făptură asemănătoare cu Dumnezeu şi a fost exilat aici, în această vale a plângerii, nu a fost lipsit de binefacerea pocăinţei, care îl poate conduce la revenirea în locul de unde a căzut.

(Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, traducere din limba greacă şi note de Nicuşor Deciu, Editura Doxologia, Iaşi, 2012, pp. 13-14)