Dialoguri la Athos (30) - Cum pătimesc „cele dumnezeieşti” adevăraţii monahi?
Noţiunea de curăţie şi de luminare dumnezeiască a minţii, la acei monahi care au sporit duhovniceşte - adică faptul de a vedea „dincolo” de draci sau de a presimţi şi de a prevesti cele viitoare - este lucrarea harului dumnezeiesc. Aceasta se săvârşeşte în cei ce au ajuns la slobozenia de „omul cel vechi”, au lepădat „chipul cel pământesc” şi au îmbrăcat „chipul cel ceresc”; şi, astfel, „ceea ce este muritor a fost înghiţit de viaţă”.
Dacă, potrivit cuvântului Domnului nostru, „Împărăţia cerurilor este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21), nu este un lucru neobişnuit ca adevăraţii monahi să simtă şi să pătimească dumnezeieştile lucrări ale harului.
Împărăţia cerurilor, în care se află Dumnezeu Însuşi, nu este doar locul viitoarei locuinţe a drepţilor în veşnicie. Este şi harul „după lucrare” al Sfântului Duh, care locuieşte în sufletele binecredincioase, pe cât le este cu putinţă, din pricina ascultării acestora de dumnezeieştile porunci. Şi aceasta este socotită Împărăţia Cerurilor, deoarece este cauza, motivul şi lucrarea oricărei virtuţi şi a sfinţeniei.
Este firesc ca adevăraţii monahi, lucrătorii cu acribie ai poruncilor şi ai voii dumnezeieşti, să simtă în mintea şi în inima lor sălăşluirea şi lucrarea harului dumnezeiesc, care îi va încredinţa de faptul că făgăduinţele dumnezeieşti sunt nemincinoase.
Noţiunea de curăţie şi de luminare dumnezeiască a minţii, la acei monahi care au sporit duhovniceşte - adică faptul de a vedea „dincolo” de draci sau de a presimţi şi de a prevesti cele viitoare - este lucrarea harului dumnezeiesc. Aceasta se săvârşeşte în cei ce au ajuns la slobozenia de „omul cel vechi”, au lepădat „chipul cel pământesc” şi au îmbrăcat „chipul cel ceresc”; şi, astfel, „ceea ce este muritor a fost înghiţit de viaţă”. Ei au devenit, pe cât este cu putinţă, „curaţi cu inima”, iar harul le rămâne alături permanent, ca o stare continuă.
Atunci, mintea lor este luminată şi vede cele depărtate şi ascunse de ochii fireşti. Învaţă cele pe care nu le ştia şi, la modul general spus, gustă într-o anumită măsură cea dintâi stare a fiinţării după chipul lui Dumnezeu. Mintea omenească, în acord cu experienţa Părinţilor noştri cei purtători de Dumnezeu, atunci când se curăţeşte de împătimirea omului vechi, dobândeşte propria ei luminare. Ea vede într-un chip firesc „dincolo” de draci, adică tot ceea ce gândesc de departe duhurile viclene împotriva omului, fără ca ei să ştie. Vede, desigur, şi alte multe taine ale firii, pe care o guvernează atotmântuitoarea pronie, însă descoperă numai câte i se îngăduie.
(Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, traducere din limba greacă şi note de Nicuşor Deciu, Editura Doxologia, Iaşi, 2012, pp. 63-64)
