Porunca lui Dumnezeu dată primilor oameni zidiţi nu avea scopul de a-i lipsi de libertatea specifică persoanei. Aşa cum am consemnat mai înainte, toate cele zidite, în calitate de „cauzate”, nu sunt de sine existente şi, prin urmare, nu doar că nu posedă de la sine pe „a fi” (existenţa), ci nici „existenţa bună” şi nici „existenţa veşnică” nu o pot dobândi prin propria lor putere. Acestea o primesc de la Ziditorul lor. Modul lor de legătură şi de relaţie cu El este ţinerea poruncii. Acest fapt constituie o necesitate ontologică. În poruncă vedem negrăita iubire de oameni a lui Dumnezeu, care doreşte să-l ţină pe om lângă Sine. Căderea nu a fost provocată de Dumnezeu, ci de apostazia făpturilor de la Viaţa în Sine. Sfânta Scriptură descoperă cu dreptate că: „Dumnezeu nu a făcut moartea şi nu se bucură de pieirea celor vii” (înţelepciunea lui Solomon 1, 13).

(Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, traducere din limba greacă şi note de Nicuşor Deciu, Editura Doxologia, Iaşi, 2012, p. 15)

Dialoguri la Athos (1) - De ce a zidit Dumnezeu lumea şi pe om?

Dialoguri la Athos (2) - Cum trăia omul în Rai?

Dialoguri la Athos (3) - Care a fost cauza căderii omului?