Viața cu totul tainică a monahului

Cuvinte duhovnicești

Viața cu totul tainică a monahului

    • Viața cu totul tainică a monahului
      Viața cu totul tainică a monahului

      Viața cu totul tainică a monahului

Monahul intră într-o viață înstrăinată, cu totul tainică, ce nu se exprimă în cuvinte, fiindcă Îl ascunde pe Dumnezeu. Intrând monahul în mănăstire, devine locaș al lui Hristos și Hristos, al dumnezeirii. Dumnezeirea s-a pogorât într-atât, încât Cel cu totul necuprins a fost cuprins în pântecele Fecioarei. Același lucru se întâmplă și când se duce cineva la mănăstire: Se pregătește să cuprindă în el însuși necuprinsul.

Omilie la Intrarea Maicii Domnului în biserică și petrecerea monahală

Taina pururea fecioriei Născătoarei de Dumnezeu, a nașterii lui Hristos, tot ceea ce Dumnezeu a făcut, fără contribuția factorului uman, și toate cele petrecute de la Duhul Sfânt – sunt valabile mai înainte de toate pentru petrecerea monahală, care Îl ascunde pe Dumnezeu de proprii noștri ochi și de ochii lumii. Fiindcă precum atunci, așa și acum și pururea, lumea nu are nevoie de nimic mai mult decât de Dumnezeu. Totuși, în ciuda faptului că toți Îl caută pe Dumnezeu, toți se tem de El. Toți Îl vor, dar nu toți Îl înțeleg. Toți plâng după El și toți trăiesc fără El. Și în timp ce trăiesc fără El, nu este pentru ei decât inexistent și în același timp existent, nevăzut și văzut, participat și neparticipat. Acestea sunt trăirile aproape ale tuturor oamenilor, oriunde ar trăi, fie că sunt necredincioși sau atei.

Petrecerea monahală avându-L și ascunzându-L pe Dumnezeu, dă oricui posibilitatea să trăiască toate tainele. În paralel, Îl ascunde pe Hristos în scutecele lumii, astfel încât nimeni să nu-L poată înțelege și să-l războiască. Dovada este și acest paradox: Toți iubesc monahismul, dar în același timp nu-l înțeleg. Toți îl războiesc, dar toți se întorc cu bunăvoință spre el. Nimic din ceea ce este omenesc nu este prețuit așa de mult precum monahismul. Dacă am aduna laudele aduse monahismului vom constata că ele depășesc laudele care au fost adresate Bisericii.

Hristos se ascunde sub veșmântul negru și viața monahului, care este intrarea într-un spațiu nepătruns, neumblat, inaccesibil. Așa cum Hristos a intrat în cele nepătrunse ale Născătoarei de Dumnezeu și așa cum a intrat ea în cele nepătrunse ale Templului, exact așa și petrecerea monahală este intrarea în cele nepătrunse. Este un prilej deplin de a fi noi înaintea lui Dumnezeu pe care Îl credem neclintit. Este afierosirea existenței noastre lui Dumnezeu. Întreg omul devine afierosire, așa cum Fiul a fost afierosire Tatălui, prin nașterea și, în continuare, prin răstignirea, prin Învierea și Înălțarea Lui, rămânând credincios voii Tatălui, prin faptul de a-i fi oferit ca afierosire și însăși firea omenească.

O asemenea afierosire, precum Născătoarea de Dumnezeu și Domnul, este și monahul, când intră în cele nepătrunse, în nepătrunsul vieții monahicești, făcându-și intrarea într-o nouă viață, într-o nouă petrecere, într-o tainică problemă care este tot atât de greu de înțeles, pe cât este de greu pentru mulți să înțeleagă viața lui Hristos și a Fecioarei. Hristos, spun unii, a fost cu adevărat o persoană istorică. Or, e ca și cum ar spune: „Da, cu adevărat există o picătură de apă în ocean”. Constatarea este de nimic. Totuși fiindcă viața lui Hristos se ascunde atât de mult, ea devine încă și preocuparea minții și gândirii tuturor oamenilor, precum și a ucenicilor care mergeau spre Emaus (Luca 24, 13) sau a celorlalți care discutau în catul de sus (Luca 24, 36).

Monahul intră într-o viață înstrăinată, cu totul tainică, ce nu se exprimă în cuvinte, fiindcă Îl ascunde pe Dumnezeu. Intrând monahul în mănăstire, devine locaș al lui Hristos și Hristos, al dumnezeirii. Dumnezeirea s-a pogorât într-atât, încât Cel cu totul necuprins a fost cuprins în pântecele Fecioarei. Același lucru se întâmplă și când se duce cineva la mănăstire: se pregătește să cuprindă în el însuși necuprinsul.

Monahul trăiește dinamic, simplu și natural ascunzișul lui Dumnezeu, afierosirea sa lui Dumnezeu și sălășluirea lui Dumnezeu înlăuntrul lui. Cum? Prin faptele lui de zi cu zi, cu sentimentele pe care le ascunde în inima lui, prin meditațiile lui, prin rugăciunile lui, prin trăirile lui duhovnicești, care provin din privegheri și din lucrare.  

(Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, Cuvinte praznicale mistagogice, Indiktos, Athena, 2014)