Printre fecioarele a căror pomenire face să salte de bucurie inima noastră se numără și Sfânta Mare Muceniță Ecaterina, mireasă a lui Hristos dintre cele mai alese, împo­dobită cu înțelepciunea și cu toate vir­tu­țile dum­nezeiești. Slăvita muceniță a lui Hristos a mărturisit în timpul domniei păgânilor îm­părați Maximian, Maxențiu și Maximin (306-314), pe 25 noiembrie 305, la Alexandria.

Ecaterina era fiica împăratului Alexan­driei, Constas. Mama ei îmbrățișase cre­dința creștină, dar în taină, de frica perse­cuțiilor dezlănțuite de succesorii lui Maximian.

Ecaterina era de o frumusețe fără asemă­nare. Pe deasupra, primise și o educație pe măsura înaltului ei rang.

Toți cei care o cunoșteau pe Ecaterina se minunau de educația și de vastitatea cunoș­tințelor ei. Pe atunci, era în vârstă de 18 ani.

Mulți bărbați bogați și cu ranguri înalte o ceruseră în căsătorie. Rudele ei o sfătuiau cu stăruință să se mărite, ca să nu fie înstrăinată împărăția tatălui, încăpând pe alte mâini.

Atâta doar că Ecaterina iubea mult fe­cioria și nu se grăbea nicidecum să le urmeze sfatul. Mereu protesta sau găsea tot felul de scuze și pretexte pentru a amâna căsătoria.

Totuși, văzând stăruințele tuturor, Eca­te­rina le ceru să-i găsească un tânăr care să-i fie egal în rang, bogăție, înțelepciune și frumusețe.

Rudele s-au gândit mai întâi la fiul împăratului Romei și la alți pretendenți de viță împărătească, ale căror ranguri și avuții erau superioare celor ale Ecaterinei; dar, din nefericire, tinerii aceia lăsau mult de dorit în privința frumuseții și erudiției.

Mama Ecaterinei, care era creștină, a mers într-o zi la duhovnicul ei, un bătrân sporit și plin de har, pentru a-i cere povață și în­drumare, luând-o cu dânsa și pe Ecaterina.

Aflând de dorința Ecaterinei de a-și găsi un soț pe măsura ei, bătrânul a asigurat-o că dânsul cunoștea un Tânăr cu adevărat mai presus de toți în privința însușirilor pomenite de ea și în nenumărate altele.

La început, fecioara a crezut că i se vorbea despre un prinț pământean și a vrut să afle al cui fiu era Tânărul acela minunat, de care i se vorbise.

Bătrânul i-a răspuns că El nu are tată pământesc, că S-a născut din cea mai mi­nunată și mai curată Fecioară, într-un fel pe care nimeni nu-l poate înțelege.

Interesul Ecaterinei creștea cu fiecare nouă vorbă a bătrânului. L-a întrebat din nou, plină de înfrigurare, dacă Tânărul putea fi văzut, iar venerabilul bătrân i-a răspuns că dacă va împlini ce-i va porunci dânsul, va putea să se bucure de vederea strălucirii feței Sale.

Bătrânul i-a dat Ecaterinei o icoană care o înfățișa pe Maica Domnului ținând în brațe Pruncul Cel dumnezeiesc și a sfătuit-o să se roage ei, Mariei, cu toată smerenia, să-i ceară să i-L arate pe Fiul ei. A încredința-o că dacă i se va ruga cu credință, ea o va asculta și-i va împlini cererea.

Ecaterina a luat cu sine sfânta icoană și s-a întors la palat. A făcut așa cum o în­demnase Bătrânul – s-a închis în camera ei și s-a rugat îndelung Maicii Domnului, până când, ostenită fiind, a ațipit.

Deodată, i-a apărut în față Împărăteasa îngerilor, așa cum era în icoană, ținându-L în brațe pe Pruncul dumnezeiesc, Care stră­lucea mai puternic decât soarele, dar Care, din păcate, nu voia să o privească.

De trei ori a dorit tânăra să-L vadă, iar El și-a întors fața de la ea, spunând:

– E urâtă și Mi-e nesuferit a Mă uita la dânsa! Să meargă din nou la bătrânul care i-a dat icoana și să facă tot ce îi va porunci dânsul. Numai așa va avea parte de folos și bucurie.

Cum s-au ivit zorile, Ecaterina a alergat la chilia bătrânului la care fusese în ajun. I-a căzut la picioare și, cu lacrimi, i-a istorisit vedenia și l-a rugat să o îndrume și să-i spună ce trebuia să facă pentru a se în­vred­nici de dragostea cerescului Tânăr.

Bătrânul a început să-i dezvăluie tainele adevăratei credințe, de la facerea lumii și a o­mului și până la Înălțarea la cer a Domnului.

Pentru că avea o minte foarte ascuțită, Ecaterina a izbutit să priceapă, într-un timp scurt, toate aspectele fine ale credinței. A crezut din inimă în adevărul lui Hristos și a primit botezul.

În acea vreme, Imperiul roman era câr­muit, împreună cu Dioclețian, de nelegiuitul și păgânul Maximin.

Într-o zi, acesta, obsedat cum era de cin­stirea zeilor celor mincinoși și fără de viață, a poruncit ca toată lumea, fără întârziere, să aducă zeilor supremi jertfe, cu amenințarea că cine nu se va supune și nu va face în­tocmai va trebui să sufere aspre pedepse.

În ziua însângeratei serbări, împăratul a sacrificat 130 de boi; guvernatorii și prinții ceva mai puțin, iar restul populației a jertfit după puteri.

Ecaterina era martoră la felul în care atâtea suflete dobândeau osândă și moarte veșnică pentru a scăpa de moartea trupească; inima i se sfâșia de mila lor.

Povățuită fiind de Duhul Sfânt, a mers la templul unde nechibzuiții săvârșeau nele­giuitele jertfe.

A trimis vorbă împăratului că avea să-i spună un lucru de mare importanță, iar dânsul i-a în­găduit să intre și să se înfățișeze înaintea lui.

Ecaterina s-a apropiat de împărat și, după ce s-a înclinat în fața lui, i-a grăit fără nici o urmă de teamă în glas:

– O, împărate, tu trebuie să știi cel dintâi că te înșeli și greșești cinstind ca pe niște zei idolii pieritori și lipsiți de viață. Este înjositor să fii orb în fața adevărului și să te asemeni astfel celor fără de minte. Nu l-ai crezut nici pe înțeleptul tău, Diodor, când a spus că așa-zișii zei nu sunt decât oameni care au sfârșit în nefericire; numai datorită unora din fap­tele lor și curajului pe care l-au dovedit în unele împrejurări, cei nechibzuiți i-au pro­clamat zei, ridicând temple și monumente spre cinstirea lor. Urmașii lor, nesocotind legile rațiunii și numai de dragul reamintirii, au înălțat statui și au crezut că e datoria lor să le dea cinstire ca unor zei. Mai mult, și venerabilul Plutarh îi ia în derâdere pe toți cei care se închină statuilor zeilor.

Dumnezeu Cel atotputernic nici nu cere, nici nu dorește omorârea unor animale nevinovate. El ne cere doar să-I păzim și să-I împlinim poruncile cu credință.

Auzind acestea, necuviinciosul împărat s-a înfuriat cumplit.

După ce duse la bun sfârșit dezgustătorul ritual, a poruncit să fie din nou adusă la palat Ecaterina, pe care o întrebă cine este și a cui învățătură o făcuse cunoscută mai înainte.

Ea a răspuns:

– Sunt fiica împăratului Constas. Numele meu este Ecaterina. Am primit toată învă­țătura cea aleasă a acestei lumi – cunosc retorică, filosofie, poezie, geometrie și toate celelalte științe. Dar, socotindu-le pe acestea deșarte și nefolositoare, m-am făcut mireasă a Stăpânului Hristos. Dacă ai fi dornic să spulberi negura înșelăciunii și a minciunii, împărate, ai recunoaște tu însuți că zeii tăi sunt departe de adevăratul Dumnezeu, al Cărui simplu nume este făcător de minuni și a Cărui Cruce îi face de rușine și îi nimi­cește. Iar dacă poruncești, îți voi dovedi acest adevăr.

Observând felul ei de a vorbi, împăratul nu voia să înceapă el însuși o dispută cu dânsa, căci se temea că nu va ține piept argu­mentelor ei și va fi făcut de rușine. Pretextă că o discuție cu o femeie ar fi un lucru cu totul nepotrivit pentru un împărat, iar între timp a trimis următoarea scrisoare către toate orașele pe care le cârmuia:

„Eu, împăratul vostru, vă salut pe voi, în­vățaților și retorilor greci. Vă poftesc pe toți aici, ca să închideți gura unei tinere femei, istețe și iscusite, care vorbește cu mult dispreț despre adorații noștri zei, denigrând facerile lor de bine și proclamându-le mituri și scor­neli. Dacă veți izbuti să dovediți, prin argu­mentele voastre, înțelepciunea zeilor, veți primi de la mine mare răsplată“.

O sută cincizeci de învățați și oameni de vază, cu mintea ascuțită și, pe deasupra, ora­tori neîntrecuți, au răspuns chemării împăratului.

Cel mai de seamă dintre oratori nu crezu că era cu putință să fie biruit de o femeie, oricât de înțeleaptă ar fi fost dânsa.

Împăratul era nerăbdător să asiste la umi­lirea Ecaterinei.

Oratorul a început:

-Homer îl laudă astfel pe Zeus: „Marele Zeus, cel mai slăvit...“, ca și pe alții. și Orfeu scrie următoarele, în teogonia sa, mulțu­mindu-i lui Apollo: „O, rege, fiule al lui Leto, puternice Phoebus, care împărățești asupra celor vii și asupra celor morți!... Soa­rele a răsărit pe aripi de aur...“

Poeții cei mai respectați și mai pricepuți i-au cinstit pe zei și i-au proclamat nemuritori.

Sfânta, care cunoștea ca nimeni altcineva operele poeților, i-a răspuns oratorului cu tărie:

- Tu pretinzi că nici unul din poeții din vechime n-a pomenit de Cel Răstignit; îți voi dovedi însă că te înșeli amarnic; sunt poeți care L-au slăvit pe Dumnezeul Cel ade­vărat; căci Dânsul este Dumnezeul cerului și al pământului, al mării, al soarelui, al lunii și al întregii creații. El este făcătorul tuturor, fără de moarte, necuprins și cu neputință de descris și de înțeles.

Am în sprijinul meu încă o dovadă, anu­me ceea ce însuși înțeleptul vostru, Sybil, afirmă cu privire la Întruparea Domnului și la mântuitoarea Sa moarte pe Cruce: „El a apărut și S-a pogorât pe pământul cel pe­depsit, a luat chip de om fără de păcat, și în firea Sa, dumnezeirea a făcut cu neputință orice urmă de patimă. Invidia poporului ne­cre­dincios L-a dus la moarte prin răstignire.“ Ascultă și cuvintele neprefă­cu­tului Apollo, care, fără să vrea, L-a măr­turisit pe Dum­nezeul Cel adevărat și atotputernic: „Cel Care a pătimit este întreit strălucit. El, Care a suferit, este Dumnezeu, deși dumnezeirea Sa este nepătimitoare. În același timp, Dânsul avea trup muritor, deși era Dumnezeu ne­muritor. El este Dumnezeu și om și a luat asupră-și firea muritoare, Crucea, batjocura și îngroparea...“.

Tu, filosofule, ar trebui să crezi toate aces-te lucruri și, cunoscându-L pe adevăratul Dumnezeu, să devii slujitor al Lui, spre binele tău. Căci Domnul este milostiv și iubitor; El îi cheamă la Sine pe toți păcătoșii, zicând: „Veniți la Mine, toți cei osteniți și împovărați, iar Eu vă voi odihni pe voi“.

Ecaterina reuși să-l aducă cu totul la tăcere pe orator.

Ceilalți oratori și-au recunoscut înfrân­gerea.

Împăratul se simțea el însuși biruit. Turbat de furie, a poruncit ca în mijlocul orașului să fie aprins un foc în care să fie azvârliți de vii toți oratorii.

Pe data de 17 noiembrie, soldații îm­păratului i-au azvârlit în foc pe cei ce mai înainte fuseseră luptători împotriva ade­vărului. În zori de zi, niște creștini evlavioși au venit să le ia trupurile și le-au găsit întregi și neatinse de foc. Acesta era primul semn că jertfa foștilor oratori fusese bine primită de Dumnezeu.

Împăratul încerca, în fel și chip, s-o înduplece pe Ecaterina să se închine zeilor. După ce văzu că zadarnic se folosise de argu­mentele filosofice, se gândi la o altă cale, în care își pusese o mai mare nădejde: încercă s-o ia cu binișorul și s-o lingușească, făgă­du­indu-i, mieros, jumătate din împărăția lui.

Sfânta însă i-a răspuns:

– Eu sunt creștină. Doresc a mă face mi­reasă a lui Hristos. El este singurul meu Mire și povățuitor, El este podoaba și haina fecioriei mele. și mai bucuroasă aleg muce­nicia decât purpura sau coroana împărătească!

Atunci, cârmuitorul porunci ca Ecaterina să fie dezbrăcată de mantia împărătească și să fie biciuită fără milă cu bice din piele netăbăcită. Apoi, sfânta a fost aruncată în temniță, unde avea să rămână fără hrană și fără apă douăsprezece zile, timp în care el căuta un bun prilej pentru a o da morții.

Faustina, soția împăratului, auzise multe despre virtuțile și curajul Ecaterinei și dorea din tot sufletul să o cunoască.

și, cum împăratul lipsea pentru câteva zile, fiind plecat într-o misiune, Faustina profită de acest lucru pentru a pleca și dânsa într-un sat. Împreună cu ea era și Porfirius, mare co­manant de oști și sfătuitor al îm­păratului, om de bună credință și vrednic de tot respectul.

Împărăteasa îi destăinui dorința fierbinte de a o cunoaște pe Ecaterina și-i ceru ajutorul.

Devotatul Porfirius i-a făgăduit împără­tesei că îi va îndeplini dorința cât mai curând.

Noaptea, Porfirius și împărăteasa au mers la locul unde era întemnițată Ecaterina.

Intrarea era păzită cu strășnicie de două sute de soldați înarmați. Dar împărăteasa și Porfirius au dat bani căpeteniilor paznicilor și i-au înduplecat să le deschidă porțile și să le îngăduie să intre.

Harul divin strălucea pe chipul Ecate­rinei. știind că fusese bătută cu multă cruzime și că stătea de câteva zile fără hrană și fără apă, împărăteasa se miră de înfățișarea ei voioasă și sănătoasă.

Faustina se înclină în fața sfintei și grăi:

– Ce binecuvântare pentru mine să pot, în sfârșit, să te întâlnesc! Te binecuvintez pe tine, căci ai urmat un Stăpân Care ți-a dăruit atâtea.

Sfânta Ecaterina a răspuns:

– Binecuvântată fii și tu, împărăteasă, căci văd pe fruntea ta cununa pe care îngerii ți-o vor dărui în scurtă vreme; după trei zile de suferință, vei împărăți pentru veșnicie îm­preună cu Hristos Domnul.

Cuvintele Ecaterinei îl puseră deodată pe gânduri pe Porfirius, însoțitorul împărătesei. După ce chibzui câteva clipe, o întrebă pe sfântă:

– Ce răsplată oferă Hristos celor care doresc să-L urmeze? Căci și eu mă gândesc să-I devin ucenic.

Ecaterina l-a lămurit:

– Află că nici o limbă omenească nu poate descrie dulceața răsplăților pe care Dom­nul Hristos le gătește celor care-L iubesc și-I împlinesc poruncile.

Porfirius s-a bucurat mult auzind acestea. A crezut în Hristos chiar în acea clipă și împreună cu dânsul, au crezut și cele două sute de soldați care o păzeau pe Ecaterina.

Într-un târziu, și-au luat cu toții rămas bun de la Ecaterina și și-au văzut de drum.

Iar Dumnezeu n-a încetat să-i poarte de grijă sfintei Sale, ca un Părinte iubitor și mult milostiv. Zilnic îi trimitea hrană printr-un porumbel.

După ce s-a întors din călătoria sa, îm­pă­ratul a poruncit ca sfânta să se înfățișeze din nou în fața tronului său.

Un dregător pe nume Hursasaden, om răuvoitor și fără inimă, care de multă vreme încerca să intre în grațiile cârmuitorului, se apropie de dânsul și-l înștiință că născocise o unealtă de tortură prin care o putea forța pe fecioară să se închine zeilor. Era nevoie doar să se încropească patru roți de lemn sprijinite pe o osie, roți de care să atârne câte o lamă de oțel ascuțită, ieșită în afară. Două dintre roți se învârteau spre stânga, iar două spre dreapta. Tânăra urma să fie legată și pusă jos, la mijloc, pentru ca trupul ei să fie groaz­nic schilodit când roțile vor începe să se învârtă.

Împăratul găsi ideea nespus de folositoare și porunci călăilor să se apuce de lucru cât mai grabnic.

După numai trei zile, înfricoșătoarea uneal­tă de tortură era gata.

Împăratul încercă din nou s-o amăgească și s-o momească prin tot felul de vicleșuguri și lingușeli, dar în zadar.

Odiosul cârmuitor a poruncit ca sfânta să fie azvârlită sub roțile care urmau să-i strivească trupul și s-o dea morții în cele mai grele chinuri.

Dar Domnul n-a îngăduit să se facă voia păgânilor. Un înger s-a pogorât din cer și a eliberat-o pe Ecaterina din legături, neatinsă și nevătămată. Cumplitele roți se învârteau în gol, atingându-i pe mulți dintre necre­dincioși și ucigându-i.

Atunci, toți ceilalți au strigat într-un glas:

– Mare este Dumnezeul creștinilor! Mare este Dumnezeul creștinilor!

Aflând de minunile care se petrecuseră de când Ecaterina se înfățișase din nou la jude­cată, împărăteasa Faustina n-a mai putut răbda să rămână ascunsă. Ieșind grabnic din camera sa, l-a mustrat cu tărie pe nelegiuitul ei soț, în fața tuturor.

Împăratul se înfurie ca o fiară sălbatică.

Uită pentru o clipă de Ecaterina și se în­toarse asupra Faustinei, răcnind să i se taie sânii. Împărăteasa răbda dureri de neîn­chi­puit, dar se bucura, știind că suferea pentru Dumnezeul Cel adevărat, Căruia se ruga necontenit și-I cerea ajutorul.

Binecuvântata Faustina a fost decapitată în ziua de 23 noiembrie.

A doua zi, Porfirius s-a înfățișat înaintea împăratului cu oamenii săi și a mărturisit că și ei erau creștini, ostași ai atotputernicului Dumnezeu.

Văzându-se părăsit și de generalul său cel mai vrednic, împăratul s-a întristat amarnic, așa cum nu se mai întristase niciodată până atunci, dar apoi a poruncit să fie toți deca­pitați în ziua de 24 noiembrie.

Așa s-a împlinit proorocia cum că mulți vor ajunge la cunoștința adevărului lui Hristos, prin Sfânta Ecaterina și vor primi cununa muceniciei.

În dimineața următoare, cârmuitorul a ordonat ca sfânta să fie ucisă prin decapitare, într-un loc aflat la marginea orașului.

Soldații au luat-o pe Ecaterina și au împins-o pe drumul către locul unde, în scurtă vreme, urma să-i fie tăiat capul.

Pe drum, o mare mulțime de oameni, băr­bați și femei, o urma îndeaproape, plângând de mila ei și jelind-o cu multă amărăciune.

Când au sosit la locul unde împăratul poruncise decapitarea ei, Sfânta Ecaterina, după ce a rostit câteva cuvinte de rugăciune către Hristos Domnul, l-a îndemnat pe călău să facă ce i se poruncise, iar el a ridicat sabia și i-a tăiat cinstitul ei cap, în ziua de 25 noiembrie, anul 305, pe când Ecaterina avea vârsta de 18 ani.

Domnul a încununat-o cu multă cinste pe mucenița Sa. Martorii la decapitare au fost uimiți să vadă că din trupul tăiat al sfintei curgea lapte, iar nu sânge.

Mai mult, chiar în aceeași zi s-a petrecut o minune cu cinstitul ei trup: a fost luat de îngeri, în chip nevăzut, și dus pe vârful Muntelui Sinai, loc tainic, rămas necunoscut oamenilor o bună bucată de vreme, până când a fost descoperit unui monah, prin rân­duială dumnezeiască, la câteva secole după trecerea Ecaterinei în rândul mucenicilor pur­tători de biruință.

Astăzi, sfintele ei moaște (capul și mâna) se găsesc la mănăstirea de pe Muntele Sinai, ridicată în cinstea ei pe locul Rugului aprins, văzut de Moise, unde se săvârșesc necon­tenit minuni cu toți cei care se roagă sfintei cu nădejde și credință.

Mănăstirea „Sfânta Ecaterina“ de pe Muntele Sinai

Moaștele Sfintei Mucenițe Ecaterina se află la mănăstirea închinată ei de pe Muntele Sinai, în peninsula Egiptului, și ridicată chiar pe locul unde Moise a văzut Rugul aprins și unde a primit de la Dum­nezeu cele Zece Porunci.

Așezământul de pe Muntele Sinai este o mănăstire ortodoxă a cărei viață duhov­nic­ească se derulează, neîntreruptă, de mai bine de 14 secole. Ea este situată în centrul deșertului Sinaiului și, de secole, își păs­trează, ne­schim­­­bate, aceleași caracteristici specifice.

Un amănunt cu adevărat impresionant este acela că, indiferent care a fost puterea omenească ce s-a perindat în aceste locuri, reprezentanții ei au respectat și ocrotit mereu mănăstirea. De aceea, de-a lungul timpului, locașul aproape că n-a suferit pagube de pe urma ata curilor tâlhărești sau piraterești.

Cel dintâi nucleu al mănăstirii a fost bi­serica ridicată pe locul Rugului aprins, în anul 330, de către Sfânta Împărăteasă Elena.

O nouă etapă în derularea vieții monas­tice în acest locaș a început în secolul al VI-lea, când împăratul Iustinian (527-565) a po­runcit să fie zidite un nou turn de pază și o nouă biserică, aceasta din urmă, chiar în fața celei de pe locul Rugului aprins, ridicate de împă­răteasa Elena.

În 641, muntele Sinai, ca și întreaga re­giune, a intrat sub ocupație arabă. Dar această rea­litate n-a afectat cu nimic viața și rânduiala mănăstirii, care au continuat să existe ne­tulburate. Cu toate acestea, numărul mona­hilor a înregistrat o scădere drastică – la începutul secolului al IX-lea mai rămăseseră doar treizeci de viețuitori. Geamia, care există și în prezent, servind drept muzeu, a fost ridicată, probabil, prin secolul al XI-lea, pe când sfântul locaș trecea printr-o perioadă de mare restriște.

Sub ocupație turcească, autoritățile i-au respectat mereu statutul și drepturile.

și împărații creștini ai Europei au mani­festat o grijă deosebită față de mănăstire, pe care au susținut-o neîncetat, fie oferindu-i, propriu-zis, bani, fie destinându-i proprietăți în diverse țări ale lumii.

Când Napoleon a cucerit Egiptul (1794-1804), el a luat sub ocrotirea sa și mă­năs­tirea, construindu-i un al doilea zid, prăbușit, din ne­fericire, în 1798, în urma unei ploi cumplite.

Astăzi, întreaga zonă este sub ocupație israeliană.

și pe locul unde sfânta a suferit muce­nicia, la Alexandria, a fost ridicată o biserică în cinstea ei. Înăuntru se păstrează chiar și blocul de marmură unde mucenița a suferit chinuri pentru Hristos.

La cinci secole după moartea sfintei Eca­terinei, s-a petrecut o minune prin care au fost descoperite sfintelor ei moaște, care stătuseră vreme îndelungată ascunse în loc de taină, pe Muntele Sinai.

Într-o noapte, unui călugăr cu viață îmbu­nătățită i-a apărut în vedenie trupul neatins de stricăciune al sfintei, înconjurat de o lu­mină puternică, suprafirească; trupul se afla undeva pe vârful Muntelui Sinai și izvora mir preafrumos mirositor.

Profund mișcat, monahul a urcat el însuși pe Munte și a găsit, într-adevăr, moaștele sfintei Ecaterina, chiar în locul pe care îl văzuse în vis. A strâns, într-o sticlă, câteva picături din mirul care nu înceta să se reverse din cinstitul trup al sfintei. Moaștele au fost luate și duse în biserică.

În 1229, regele Ludovic al IX-lea al Franței a ridicat, la Paris, o biserică închinată Sfintei Ecaterina.

În secolul al XII-lea, monahii au ridicat sfintele moaște din biserica de pe vârful Mun­telui Sinai și le-au adus, cu cinste și evlavie, la mănăstirea ridicată pe Muntele Rugului aprins, prilej cu care hramul bisericii a devenit Sfânta Ecaterina.

Astăzi, capul și mâna Sfintei Ecaterina se află în biserica „Schimbării la Față“, unde pot fi venerate de credincioșii de pretutindeni.

Datorită moaștelor muceniței, dar și am-plasării într-un cadru natural cu profunde semnificații pentru creștini – Muntele Sinai, Muntele celor Zece Porunci –, precum și datorită venerabilei sale vechimi (are 1400 de ani de istorie), mănăstirea Sfintei Eca­terina de pe Muntele Sinai este unul din cele mai atractive locuri de pelerinaj din toate timpurile, loc pe care nici un creștin venit să se închine în țara Sfântă nu-l poate ocoli.

Printre relicvele care sporesc și mai mult evlavia și interesul față de acest sfânt locaș, se numără și impresionanta colecție de icoane vechi, unică în lume.