Creaţie - Spaţiu și Timp

Articole teologice

Creaţie - Spaţiu și Timp

    • Creaţie - Spaţiu și Timp
      Foto: Ștefan Cojocariu

      Foto: Ștefan Cojocariu

Pentru Dumnezeu nu există spatiu și timp, neputând fi delimitat de sptiu și timp, El existând din veşnicie, fiind Creator al spaţiului și al timpului, al Universului: „Că o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri”.

Problema Universului şi a originii lui a fost şi cu siguranţă va ramâne una dintre preocupările cele mai de seamă ale oamenilor de ştiinţă, ale filosofilor şi nu numai. În ceea ce priveşte teologia creştină şi ea este preocupată de problemele legate de existenţa omului, coroana Creaţiei şi de universul în care traieşte el, însă, spre deosebire de ştiintă și filosofie, ea se bazează pe Revelația Divină, al cărei cuprins îl găsim în Sfânta Sciptură şi Sfânta Tradiţie.

În ceea ce priveşte originea universului, au apărut de-a lungul vremii mai multe teorii ştiinţifice, dintre care în mod cert cea mai importantă este teoria „Big Bang”, nume dat de către astronomul englez Fred Hoyle, în anul 1950. Ca suport ştiinţific, în ceea ce priveşte producerea Bing Bang-ului vin teoriile astronomului american Edwin Hubble, care descrie universul ca fiind în continuă extindere, pornind de la ideea că la începuturi, cu circa 13,7 miliarde de ani în urmă acesta nu exista. Ceea ce a existat, însă, a fost doar un punct de o natură specială, aşa numita „singularitate” care era fără dimensiuni, dar cu o energie infinită. La „momentul zero” acest punct a ieşit din starea de singularitate (nu se știe de ce), manifestându-și energia printr-o uriaşă explozie.

Teoria Big Bang:

Din aşa-zisul punct menţionat, denumit „singularitate”, în acel „moment zero” a avut loc Marea Explozie. După prima secundă, s-au format protonii, neuronii şi electronii, alcătuind atomii. Din această primă secundă, universul se răcise cu 22 de ordine de mărime. În „Scrisoarea I”, marele Mihai Eminescu face o inestimabilă paralelă, evident împletită în versuri între această „primă secundă” a teoriei Big Bang şi divinitate: „Aşa sprijină el lumea și vecia într-un număr”, deşi putem uşor observa faptul că această afirmaţie vine cu aproape o sută de ani înaintea lansării acestei teorii. Revenind la enunţul teoriei, după trei minute de la Big Bang de la timpul iniţial (t=0), protonii și neuronii se puteau uni, formândîn felul acesta nuclee. După 300.000 de ani, universul care s-a tot expandat în spaţiu se răcise mult, astfel încât electronii se puteau lega de nuclee pentru a forma atomi stabili (ca în zilele noastre).

Dacă în conceptul lui Newton spaţiul şi timpul sunt absolute, în teoria lui Albert Enstein timpul şi spaţiul devin relative, timpul fiind relativ în funcţie de sistemul de referinţă, ca pentru Kant să reprezinte doar intuiţii pure ale sensibilităţii noastre umane. Platon afirmă ideea de prezenţă a unui demiurg care crează Universul din ceva existent. Însă oricare ar fi ipoteza teoriei lor și nu numai, niciunul nu neagă prezenţa unei forţe supranaturale existente înainte de spaţiu și timp, argumentată cu multă vreme înainte de către Sfinţii Părinţi care afirmau la randul lor că un concept despre spaţiu şi timp nu are sens înainte de începutul Universului. Sfântul Vasile cel Mare spunea: „începutul timpului nu înseamnă timp”.

Urmând însă argumentelor marelui fizician american Steven Weinberg (n.3 mai 1933 New York, S.U.A), laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în anul 1979, întărite de către Stephen Hawking (n.8 ianuarie 1942 Oxford, Anglia), cunoscut fizician englez, teoretician al originii universului, considerat a fi cel mai de seamă cosmolog contemporan și profesor la catedra de matematică la Universitatea Cambridge, deținută cândva de Isaac Newton, putem face o sinteză a evoluţiei universului de la Marea Explozie până astăzi. Astfel, la momentul iniţial (t=0) a Big Bang-ului exista un Univers infinit de mic şi dens ca materie şi energie. Conform modelului propus de către Hawking, acesta este momentul de la care începe timpul şi spaţiul şi nu înainte de momentul Big Bang-ului. În acest context, tot cu aproape un veac înainte, Eminescu, în poezia sa afirma: „Căci unde-ajunge nu-i hotar/ Nici ochi spre a cunoaşte/ și vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naşte” (Luceafărul). Dar legile care au urmat nu puteau prezice ce se va întâmpla în viitor. „N-a fost lume pricepută, nici minte să o priceapă” (M.Eminescu). Numai singur Dumnezeu poate ridica această „singularitate”.

Descoperiri ale ştiinţei secolului al XX-lea au modificat, însă, foarte mult conceptul despre cosmologia modernă. În timp, s-a acreditat ideia că moartea termică a universului nu trebuie situată la sfârşitul evoluţiei, ci la originea sa. Această ipoteză micşorează valabilitatea principiului al doilea al termodinamicii și transformă teoria cosmologică Big Bang în mitologie. Sigur că, in urma tuturor celor menționate au urmat și alte teorii ale altor oameni de știinţă renumiţi menite să demonstreze originea universului, iar cosmologia contemporană care afirmă un început şi un sens al universulu îşi conştientizează limitele în explicrea lor. Am putea spune că ştiinţa este limitată. Această afirmaţie este frumos aşezată pe fila poeziei eminesciene: „Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins de apă?/ N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă (Scrisoarea I). Spiritul poetului s-a aplecat şi deasupra Genezei: „Dar deodată un punct se mişcă...cel întâi şi sigur. Iată-l/ Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl”. Este evident, că marile concepte ale fizicii „pluteau în aer” înainte de Albert Enstein (1879-1955), iar meritul lui Eminescu este acela că le-a intuit și le-a aşternut în poezia sa.

Universul rămâne însă accesibil numai Creatorului, iar pentru noi singurul mod de a-l cunoaşte este Revelaţia Divină. Analizând „teoria” Sa, putem deduce că timpul include mai multe componente, două dintre ele făcându-ni-se şi nouă cunoscute. „Întru început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” (Facerea 1,1). A existat, deci, un început, adică un moment inițial (T=0), pentru facerea lumii şi implicit a omului, dar timpul a preexistat şi urmat acestui moment, înveşnicindu-se în ambele sensuri (+  -- infinit). Sfântul Serafim de Sarov (1759-1833) este de acord cu stiinţa (teoria relativităţii implică existenţa Big Bang-ului), deci susţine că Universul, spaţiul şi timpul au început din nimic. Sfinţii Părinţi ne învaţă că noi nu putem calcula timpul decât după ieşirea omului din Rai (primul în Hronograful bisericii este anul Ieşirii lui Adam din Rai).

Două argumente vin în afirmaţia Sfinţilor Părinţi: primul, prin faptul că nu ştim cât erau de lungi „zilele” creaţiei, deşi numărul lor ne este descoperit, în număr de şase, întrucât Sfânta Scriptură afirmă faptul că soarele şi luna au fost făcute de către Creator prin cea de-a patra zi a Creaţiei, iar cel de-al doilea prin descoperirea că omul, în Rai, fiind nemuritor prin Har, înainte de a cădea în păcat percepea timpul altfel, deci toată perioada de timp petrecută de om în nemurire este considerată geneză ca o singură zi. Aşadar, zilele Creaţiei pot fi de câteva secunde sau miliarde şi miliarde de ani. E lesne de înţeles că pentru Dumnezeu nu exista spatiu și timp, neputând fi delimitat de sptiu și timp, El existând din veşnicie, fiind Creator al spaţiului și timpului, al Universului: „Că o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri” (Psalmul 89). Timpul Mântuitorului a avut, însă, o altă substanţă și curs complet diferit de al oricărui muritor, în misiunea Sa Mesianică. Făcându-Se „ca noi, oamenii”, era limitat de timp (spre exemplu: I-a trebuit timp să ajungă la Lazăr ca să-l invie), cum limitat a fost şi timpul şederii pe pământ până la împlinirea misiunii Sale mântuitoare), iar ca Dumnezeu e limpede că nu are timp, spaţiu și limite.

Citește despre: