Protosinghelul Vitimion Niţoiu: săracii sunt avocații noștri la Judecată

Pateric

Protosinghelul Vitimion Niţoiu: săracii sunt avocații noștri la Judecată

    • Protosinghelul Vitimion Niţoiu: săracii sunt avocații noștri la Judecată
      Foto: Ștefan Cojocariu

      Foto: Ștefan Cojocariu

Părintele îi îndemna pe toți să iubească pe Dumnezeu mai presus de orice, apoi biserica, slujbele, postul şi milostenia.

Protosinghelul Vitimion Niţoiu de la Mănăstirea Slănic din Argeş (1906-1990)

Cuviosul Protosinghel Vitimion s-a născut în comuna Zăvoieni, judeţul Vâlcea, în anul 1906. După ce termină liceul şi face armata, în anul 1937 intră în viaţa monahală la Mănăstirea Ghighiu (Ploieşti). După trei ani primeşte tunderea în monahism, iar în anul 1943 este făcut preot şi duhovnic, devenind egumen la schiturile: Cetăţeni (Dâmboviţa), Ciocanu (Argeş) şi Slănic (Argeş). Ca stareţ al Schitului Slănic, a povăţuit obştea acestui schit din anul 1944 până în 1978, construind mai multe chilii şi înmulţind numărul fraţilor la peste 20. În aceşti 34 de ani, cuviosul egumen Vitimion a crescut peste zece ucenici buni şi iubitori de Dumnezeu, care, după retragerea sa, au continuat şi au menţinut viaţa duhovnicească, Sfânta Liturghie zilnică, rânduiala slujbelor, după tradiţia mănăstirilor noastre.

La bătrâneţe, spovedea obştea şi pe credincioşi, îndemnându-i să urmeze cu toată evlavia pe calea pocăinţei, iar la sărbători săvârşea Sfânta Liturghie. La biserică era nelipsit de la sfintele slujbe de zi şi noapte. Stătea de vorbă cu credincioşii, îi întărea sufleteşte prin rugăciuni şi cuvinte de mângâiere, apoi îi invita pe toţi la masă.

Sfinţia sa era un om al rugăciunii neîncetate şi al postului. Avea încă şi darul cuvântului şi al lacrimilor şi pe toţi îi zidea şi-i împăca sufleteşte. Avea mare evlavie către Maica Domnului şi în fiecare dimineaţă la ora 5.00 citea acatistul Bunei Vestiri.

Iată şi câteva din sfaturile duhovniceşti ale părintelui Vitimion:

Tuturor ucenicilor săi le zicea adeseori: „Fraţilor, iubiţi pe Dumnezeu din tot sufletul, din tot cugetul şi din toată inima voastră”. Alteori îi îndemna să iubească pe Dumnezeu mai presus de orice, apoi biserica, slujbele, postul şi milostenia şi să nu fie călugării numai purtători de haine negre.

Dacă se întâmpla ca într-o zi să nu vină vreun sărac la el, ieşea pe cerdacul chiliei şi zicea: „Astăzi nu m-a cercetat Domnul, căci nu mi-a venit nici un sărac. Ei sunt avocaţii mei la Judecată”.

Când pleca undeva, pentru nevoile schitului, mai întâi se ruga în biserică, cerând ajutorul lui Dumnezeu, şi aşa pleca la drum. Iar seara, când se întorcea, mulţumea lui Dumnezeu în biserică, se închina, lua anafură şi pe urmă mânca. Niciodată nu mânca la drum, dar pe ucenici nu-i oprea. De asemenea, avea privirea mereu plecată în jos şi niciodată nu privea în faţa omului. Aceasta îndemna şi pe ucenicii lui. Apoi, tot ce avea în plus dădea milostenie, lăsând numai strictul necesar.

Fiind pe patul de suferinţă, îl rugau ucenicii să mănânce. Iar el le răspundea: „S-a terminat ca aţa de pe mosor. Mă duc la Domnul şi trebuie să fiu cu stomacul gol”.

În anul 1990, la praznicul Bunei Vestiri, a spus tuturor fraţilor: „Marţi, 27 martie, între orele 10.30 şi 11.00, mă voi duce la Domnul!”. Apoi a primit Preacuratele Taine. Iar în ziua de 27 martie, la ora prezisă dinainte, a zis: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne...”. Ultimele cuvinte au fost acestea: „Maica Domnului, primeşte-mă la tine!”. În clipa aceea şi-a dat duhul în mâinile Domnului, fiind plâns cu multe lacrimi de ucenicii săi.

(Arhimandrit Ioanichie BălanPatericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 717-718)