Predică la Duminica a XXVIII-a după Rusalii - IPS. Irineu Pop-Bistriţeanul

Predici

Predică la Duminica a XXVIII-a după Rusalii - IPS. Irineu Pop-Bistriţeanul

    • Predică la Duminica a XXVIII-a după Rusalii - IPS. Irineu Pop-Bistriţeanul
      Predică la Duminica a XXVIII-a după Rusalii - IPS. Irineu Pop-Bistriţeanul

      Predică la Duminica a XXVIII-a după Rusalii - IPS. Irineu Pop-Bistriţeanul

Durerea şi tristeţea sunt străine vieţii Dumnezeieşti; ele sunt rezultatul intrării păcatului în lume. Nici o bucurie pământească nu echivalează cu cea pe care o are moştenitorul Împărăţiei cerurilor (cf. I Cor. 2, 9). Fericirea este însuşi destinul omului. Dumnezeu l-a creat pe om să fie fericit veşnic, nu numai temporar. În cer, vom vedea pe Dumnezeu faţă către faţă.

Ospătându-ne cu Hristos suntem fericiţi.

 

Dreptmăritori creştini,

 

Evanghelia Duminicii de astăzi ne istoriseşte despre un om care a pregătit o „cină mare”, un ospăţ în casa sa. Acesta a invitat pe prieteni să cineze cu el, dar, din păcate, cei chemaţi au refuzat, pe rând. Stăpânul casei este Însuşi Dumnezeu, Care ne cheamă cu bunătate să stăm în prezenţa Lui şi să gustăm din darurile Lui. Acest ospăţ al credinţei, al Evangheliei şi al harului la care ne pofteşte Bunul Dumnezeu îl avem pregătit în Sfânta Biserică. Refuzându-l, ca cei din pilda evanghelică, ne lipsim de adevărata împlinire. Dar gustând din acesta, vom avea bucuria comuniunii cu Hristos, vom pregusta o fărâmă din fericirea Raiului.

 

Iubiţi credincioşi,

 

Omul care prepară ospăţul este Dumnezeu, Tatăl ceresc. Marele ospăţ la care suntem chemaţi simbolizează bucuria şi fericirea cosmică a Împărăţiei Sale cereşti. Întotdeauna banchetele te destind cu mâncarea şi băutura bună, cu compania prietenilor, cu conversaţia plăcută şi cu atmosfera de intimitate. Banchetul exprimă suprema bucurie şi Dumnezeu l-a creat pe om pentru bucurie.

Durerea şi tristeţea sunt străine vieţii Dumnezeieşti; ele sunt rezultatul intrării păcatului în lume. Nici o bucurie pământească nu echivalează cu cea pe care o are moştenitorul Împărăţiei cerurilor (cf. I Cor. 2, 9). Fericirea este însuşi destinul omului. Dumnezeu l-a creat pe om să fie fericit veşnic, nu numai temporar. În cer, vom vedea pe Dumnezeu faţă către faţă.

Fericirea este ţinta existenţei umane, care nu e atinsă în această lume efemeră. Fericirea de pe pământ este o umbră a celei din cer, întrucât îşi are originea într-o formă de plăcere carnală şi materială, pe când „Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură” (Rom. 14, 17).

Reuşita în viaţa omului şi fericirea sa nu sunt asigurate decât în măsura în care el, omul, îşi împlineşte rosturile sale adevărate. Or, se ştie că omul este făptura lui Dumnezeu, creat cu scopul de a participa la viaţa lui Dumnezeu. A vorbi despre măreţia şi fericirea omului şi a nu ţine seama de relaţia în care se află el cu Creatorul său, înseamnă a desfigura omul, a-i face rău cu de-a sila. Fericirea este, evident, scopul fiecăruia, dar ea poate fi dobândită cu atât mai mult cu cât îl preocupă pe om mai puţin.

În această privinţă, avem exemple din cele mai edificatoare. E vorba de comunism, în primul rând şi de toate încercările omului modern de a-şi dobândi supremaţia exclusiv printr-o cât mai îndelungată bunăstare. Se depun şi astăzi eforturi imense în scopul asigurării măreţiei şi fericirii omului dar, când se pare că acestea au fost dobândite, totul se prăbuşeşte.

Viaţa aceasta este un conflict între bucurie şi tristeţe, generat de lupta dintre Hristos şi Satana, de lupta între bine şi rău, care se petrece aici şi în care omul e direct implicat. Acela care crede că fericirea este temporară, este omul cel mai nenorocit. Omul a fost creat cu o sete infinită de fericire şi numai Dumnezeu Care este infinit poate satisface această sete într-o dimensiune eternă. Locul lui Dumnezeu nu poate fi luat de nici o persoană finită, de nici un obiect finit. Dumnezeu nu dă fericirea cu sila. El ne cheamă la Sine şi numai dacă omul răspunde cu credinţă şi ascultare are parte de ospăţ. Fericirea veşnică nu poate fi a noastră decât dacă am ales liber să acceptăm invitaţia lui Dumnezeu. Dacă nu răspundem acum, va veni timpul să regretăm, căci la miezul nopţii uşa se va închide şi vom auzi cuvintele: „Nu vă ştiu pe voi!” (Mt. 25, 12).

Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământ pentru a ne face părtaşi vieţii şi fericirii veşnice. În Predica de pe munte, Domnul indică acele condiţii care îl pot face pe om fericit. Este vorba de cele nouă Fericiri (Mt. 5, 3-12), al căror mesaj, punându-l în practică, putem dobândi fericirea lăuntrică şi veşnică a sufletului. Privindu-L pe Hristos pe Crucea Golgotei, parcă Îl auzim grăindu-ne: „Sufăr ca fraţii Mei, oamenii, să fie fericiţi nu numai în cer, dar, în măsura posibilităţilor lor şi pe pământ, dacă respectă preasfânta voinţă a Tatălui Meu ceresc”. Iar voia lui Dumnezeu se împlineşte atunci când răspundem la apelul dragostei Sale: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apoc. 3, 20). De aceea S-a născut Iisus în Betleem şi a intrat în lumea noastră ca să ne aducă fericirea.

Un străvechi colind răsună astfel: „Că pe cer s-a arătat/Un luceafăr de Împărat./Stea, cometă strălucită,/Pentru fericiri menită”. Când Domnul a împărţit Canaanul între triburile lui Israel, Levi nu a primit nici o parte de pământ. Dumnezeu i-a zis lui clar: „Eu sunt partea ta şi moştenirea ta”. Prin acele cuvinte el a devenit mai bogat decât toţi fraţii săi, mai bogat decât toţi regii şi rajahii care au trăit vreodată în lume. Şi există un principiu spiritual aici, un principiu încă valid pentru fiecare fiu credincios al Celui Preaînalt. Omul care Îl are pe Dumnezeu drept comoară, are toate lucrurile în aceasta.

Multe comori obişnuite pot să fie tăgăduite de el, sau dacă i se îngăduie să-şi afle plăcerea în ele, aceasta va fi atât de temperată încât comorile niciodată nu-i vor putea asigura fericirea. Dacă, însă, comoara lui este Dumnezeu, omul îşi poate vedea averile dispărând una după alta, fără a fi afectat prea mult, fără a avea sentimentul pierderii. Întocmai ca şi tânărul bogat, fiecare om doreşte fericirea.

Istoriseşte Fericitul Augustin în Confesiunile sale cum a căutat fericirea în plăceri şi în înţelepciunea lumească, dar n-a găsit-o, până într-o zi când a auzit un glas de copil care repeta mereu: „Ia şi citeşte, ia şi citeşte”. Şi luând şi citind capitolul 13 din Epistola către Romani, s-a convertit la creştinism şi şi-a dat seama că fericirea nu stă în ospeţe şi în beţii, în desfrânări şi fapte ruşinoase, în ceartă şi în pizmă. Fericirea stă în a fi îmbrăcat în Domnul Iisus Hristos. După convertire, Fericitul Augustin a afirmat: „Liniştea nu este acolo unde o căutaţi. Căutaţi ceea ce căutaţi, dar nu este acolo. Căutaţi viaţa fericită într-un ţinut al morţii. Nu este acolo. Căci cum poate fi viaţă fericită acolo unde nu este viaţă? Fericit este omul care Te cunoaşte pe Tine, Doamne. Căci ne-ai făcut pentru Tine şi neliniştit este sufletul nostru până nu se va odihni în Tine”.

Există atâta anemie morală, atâta paloare religioasă, atâta nevoie de injectat un spirit nou în venele vieţii lumii. Se cere post, rugăciune, citirea Scripturilor, primirea Sfintelor Taine pentru înviorarea vieţii oamenilor, ca prin ei, apoi, să fie înnobilată viaţa unei istorii bântuite de forţele răului. Nici mântuirea veşnică şi nici transformarea profundă în istorie nu sunt posibile fără comuniune intimă şi iubitoare cu Hristos Cel răstignit şi înviat. Numai participarea credincioasă la ospăţul Evangheliei şi Euharistiei poate să deblocheze o lume ca a noastră, crispată în păcat.

„Evanghelia – zice Sfântul Ignatie Teoforul – este leagănul în care Se află Hristos”. Prin citirea ei, gustăm savoarea cerului care dă inimii pace şi bucurie. Împlinind poruncile Legii Noi, ajungem la fericire, căci „fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc pe el” (Lc. 11, 28).

Prin Sfânta Euharistie, avem acces la ospăţul ceresc, unindu-ne cu Hristos, Care ne spune: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el” (In. 6, 54). Fiind uniţi cu El, suntem fericiţi. Un preot, ori de câte ori dădea Sfânta Împărtăşanie, simţea nevoia să strige: „Ceea ce îţi dau este fericirea!”.

 

Iubiţii mei,

 

Au trecut două mii de ani de când Iisus i-a chemat pe pescarii Galileei zicându-le: „Veniţi după Mine!” (Mt. 4, 19). De atunci, Domnul a chemat neîncetat pe oameni şi ne cheamă şi pe noi cei de astăzi. Dacă răspundem chemării Sale, dovedim că suntem ucenicii Săi şi că ne place în jurul Său. Lepădând „toată grija cea lumească”, se cade să venim la ospăţul duhovnicesc, oferit în Biserică, unde avem bunătăţile credinţei mântuitoare şi ale harului sfinţitor. Noi nu putem simţi adevărata fericire decât atunci când ne ospătăm cu Hristos, când cinăm cu „fericitul Dumnezeu” (I Tim. 1, 11). Mântuitorul nostru vrea şi poate să ne facă fericiţi, spunându-ne prin gura Sfântului Ioan Iacob de la Hozeva: „Fericirea veşnică/Dacă vrei s-o dobândeşti,/Eu sunt singur Dătător/Fericirii sufleteşti”. Iată de ce Sfânta Scriptură ne îndeamnă: „Veniţi, că toate sunt gata!” (Lc. 14, 17); „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul!” (Ps. 33, 8). Amin.

Citește despre: