Înainte de a continua, este bine să facem o mică paranteză pentru a vedea ce s-a întâmplat şi cu făgăduinţele prizonierilor. De cea a lui Haralambie ne vom ocupa mai pe larg. În ceea ce-l priveşte pe micul Damian, acesta a rămas credincios făgăduinţei lui atâ­ta timp cât a trăit, ţinând candela din casă nestinsă.

Însă ce s-a întâmplat cu Vasile? Întorcându-se acasă, a fost nevoit, datorită sărăciei pricinuite de război, să alerge pretutindeni cu calul ca să câştige cele necesare pentru familie. Calul era maşina agrico­lă a acelei epoci. Spunea întru sine: „nu tăgăduiesc făgăduinţa. Dar o las pentru mai târziu, când nu voi mai avea atât de mare nevoie de cal.”

Au trecut cinci-şase luni. Da, dar „celălalt” nu a uitat făgăduinţa. Aşadar, într-o noapte îl vede în somn pe Sfântul Gheorghe spunându-i:

- Ei, calul este al meu. De ce-l ţii? (Aceasta nu înseamnă că sfântul avea nevoie de cal, ci este o pildă care ne învaţă să fim credincioşi făgăduinţelor noastre fie că ele îi privesc pe sfinţi, fie pe oameni.)

Atunci Vasile a răspuns înfricoşat:

- Ţi-l voi aduce, Sfinte Gheorghe, dar puţin mai târziu.

- Nu, a spus sfântul, din ziua când l-ai făgăduit nu îţi mai aparţine. Îl vreau, altfel o să fii pedepsit. În ziua următoare, dis-de-dimineaţă, Vasile a adus calul la biserica Sfântului Gheorghe.

- Pentru că m-ai izbăvit, sfinte al meu, ţi-l dăru­iesc.

(Monahul Iosif Dionisiatul, Starețul Haralambie - Dascălul rugăciunii minții, traducere și editare de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2005, p. 38)