Un stareț de neuitat – Arhimandritul Ciprian Zaharia

Documentar

Un stareț de neuitat – Arhimandritul Ciprian Zaharia

    • Un stareț de neuitat – Arhimandritul Ciprian Zaharia
      Un stareț de neuitat – Arhimandritul Ciprian Zaharia

      Un stareț de neuitat – Arhimandritul Ciprian Zaharia

A fost un om al iertării pentru că îi ierta chiar și pe cei care căutau să îi facă rău. De multe ori spunea: „Drăguțule, nu poți tu greși cât pot eu ierta”. Era așa de iertător, încât și celor care se spovedeau la el le dădea un singur canon: să se îndrepteze. Dădea des fiilor săi duhovnicești binecuvântare pentru împărtășanie, convins fiind că numai Trupul și Sângele lui Hristos îi poate ajuta pe cei căzuți să se ridice și să se îndrepteze. Nu făcea deosebire de abordare între călugări și mireni, între femei și bărbați. Vedea în fiecare chipul lui Hristos și îi privea pe toți și pe fiecare în parte ca pe persoane unice, irepetabile. Pe călugări îi spovedea în fiecare noapte de vineri, după psalmii utreniei și nu judeca pe nimeni, ci doar asculta, dezlega și povățuia. Rămânea la alegerea fiecăruia dacă îi urmează sfatul sau dacă rămâne în cele în care era deja.

În ziua de 26 decembrie s-au împlinit 7 ani de când Arhimandritul Ciprian Zaharia a trecut la cele veșnice. A fost stareț al mănăstirii Bistrița între anii 1979–2005.

Vreme de 26 de ani, cât a fost stareț al mănăstirii Bistrița, părintele Ciprian a povățuit în egală măsură atât călugări, cât și mireni.

Fiecare om care i-a călcat pragul și care i-a cerut sfatul părintelui Ciprian Zaharia, a găsit alinare în urma întâlnirii cu sfinția sa. Pentru cei care l-au cunoscut, părintele Ciprian a fost ca o lumânare în sfeșnic, luminându-i pe cei care veneau la el. A fost un om al rugăciunii și al iertării, un om al bunei rânduieli călugărești și al păcii.

A fost un om al rugăciunii pentru că era nelipsit de la toate slujbele din mănăstire, atât de la cele din noapte cât și de la cele din zi. A fost un om al iertării pentru că îi ierta chiar și pe cei care căutau să îi facă rău. De multe ori spunea: „Drăguțule, nu poți tu greși cât pot eu ierta”. Fiindu-mi stareț la Mănăstirea Bistrița timp de 5 ani, pot spune despre el că a îndurat multe răutăți din partea multor oameni, dar niciodată nu a vorbit pe cineva de rău. Era așa de iertător, încât și celor care se spovedeau la el le dădea un singur canon: să se îndrepteze. Dădea des fiilor săi duhovnicești binecuvântare pentru împărtășanie, convins fiind că numai Trupul și Sângele lui Hristos îi poate ajuta pe cei căzuți să se ridice și să se îndrepteze. Nu făcea deosebire de abordare între călugări și mireni, între femei și bărbați. Vedea în fiecare chipul lui Hristos și îi privea pe toți și pe fiecare în parte ca pe persoane unice, irepetabile. Pe călugări îi spovedea în fiecare noapte de vineri, după psalmii utreniei și nu judeca pe nimeni, ci doar asculta, dezlega și povățuia. Rămânea la alegerea fiecăruia dacă îi urmează sfatul sau dacă rămâne în cele în care era deja.

Și nu în ultimul rând, a fost om al bunei rânduieli călugărești pentru că era primul la biserică când începea slujba și pleca ultimul după terminarea slujbei, iar cât ținea slujba, sfinția sa ori pomenea pomelnicele, ori citea la Psaltire, iar în timpul Sfintei Liturghii stătea în picioare și neclintit.

Lunea, miercurea și vinerea mânca la orele 17.00, atunci când era masa de obște și era nelipsit de la toate mesele de obște din mănăstire. A căutat să nu facă rău nimănui, pentru că spunea că mai bine înduri răul decât să îl faci, iar pe cei care erau certați îi îndemna la pace și iertare, folosind cuvintele proorocului David: „Drăguțule, să nu apună soarele peste mânia voastră”, adică să se împace înainte de a apune soarele.

Nu a fost un cărturar, dar a știut să îi apropie și să îi asculte pe cei mai învățați decât el, prin înțelepciunea lui. Știa să se comporte și să vorbească precum un cărturar. A fost înconjurat de oameni înțelepți și echilibrați. A încurajat și a trimis pe foarte mulți frați din mănăstire la seminar și la facultate, susținându-i financiar. Întrebat fiind odată de către un ierarh de ce trimite așa de mulți călugări la seminar și la facultate, a răspuns: „Trimit ca să se formeze pentru Biserică și pentru viitorul ei”. La propunerea sfinției sale, mulți dintre ucenicii săi și din viețuitorii mănăstirii Bistrița au fost propuși stareți, iar unii au ajuns chiar și episcopi. Tot la propunerea sfinției sale s-au construit și reînființat multe mănăstiri: Mănăstirea Tarcău, Pângărați, Bisericani, Peștera, Sfânta Cruce, Sfântul Vasile, Dumbrăvele, Tărcuța, Draga, Daniil Sihastrul, Sfântul Paisie-Bicaz, Pietricica și altele.

Am scris aceste rânduri ca omagiu și în semn de mulțumire pentru tot ce a însemnat pentru mine părintele Ciprian, fostul stareț al mănăstirii Bistrița. Desigur, nu pot câteva cuvinte să cuprindă în sărăcia lor toate valențele unei asemenea personalități ca părintele Ciprian Zaharia, căci multe s-ar putea povesti despre el.

La împlinirea celor 7 ani de la trecerea sa la cele veșnice, să rugăm pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos să îi așeze sufletul cu drepții și cu cuvioșii cărora le-a urmat de la tinerețe până la adânci bătrâneți.

(Stareț Protosinghel Ieronim Andrescu, Mănăstirea Sfântul Vasile, Bodești - Neamț)