Pelerinaj în Moldova - anno domini 2000 - Andreea Neacșu

Concurs eseu

Pelerinaj în Moldova - anno domini 2000 - Andreea Neacșu

    • Pelerinaj în Moldova  - anno domini 2000 - Andreea Neacșu
      Pelerinaj în Moldova - anno domini 2000 - Andreea Neacșu

      Pelerinaj în Moldova - anno domini 2000 - Andreea Neacșu

A trecut ceva timp de atunci, dar nu pot uita acel pelerinaj. De ce? Voi încerca să vă povestesc în cele ce urmează, chiar dacă, la început, întâmplările pot părea că au un puternic iz de neprevăzut...

Fratele meu tocmai terminase facultatea de medicină şi era sleit de puteri, după ce lucrase la lucrarea de diplomă, luată cu notă maximă. Aşa că am hotărât, ca soră mai mare, să îi ofer - drept cadou de absolvire a facultăţii - un pelerinaj în răcoroasa Moldovă.

Aşa că, mergând într-o zi pe Dealul Patriarhiei, am văzut, din întâmplare, un afiş lipit pe un stâlp, în care scria cu litere mici că o parohie din Bucureşti (Sf. Ioan Botezătorul, din cartierul ....) organizează un pelerinaj de trei zile în Moldova. M-am uitat la itinerar: îmi convenea, deoarece în program erau incluse şi vreo două mânăstiri pe care nu le mai văzusem înainte: Rarău şi Horaiţa. Preţul era convenabil, adică ... mai mic, ca pentru un buget de proaspeţi absolvenţi de facultate.

Aşa că m-am înscris. Am plătit preţul cerut şi, în ziua plecării, ne-am înfiinţat, eu şi fratele meu, la locul plecării, în faţa unei biserici mari, albe şi frumoase. (Din păcate, nu îmi mai amintesc parohia, nici cum se ajunge acolo, deoarece era foarte departe de locul unde locuiam noi atunci).

Un grup de pelerini, cu ”arme şi bagaje”, adică mulţi având prinoase pentru mânăstiri, aşteptau în stradă să vină autocarul. Şi, în sfârşit, vine şi ”autocarul”. Dar, surpriză: era cam o treime plin. În plus, nu era un autocar, ci un ... autobuz. Oamenii au început să se vaiete: ”Ce-i cu asta?” şi să se repeadă spre autobuz. Eu i-am spus fratelui meu: ”Radule, hai şi noi, fără să ne înghesuim, şi dacă va voi Dumnezeu, vom încăpea, dacă nu - rămânem acasă.” .... Ultimii doi care au încăput în autobuz am fost noi. Ceilalţi oameni au rămas afară, oftând, şi cu sacoşele pline cu prinoase în mână... Bieţii de ei! Îmi era milă de ei, dar ce puteam face? Trebuia să îmi văd de drum.

Evident, eu şi cu fratele meu, fiind ultimii intraţi în autobuz, am primit ultimele locuri de pe bancheta din spate. Dar tot era bine, căci pe culoar era o tânără care nu prinsese loc, ci stătea pe un scăunel de plastic micuţ...

În sfârşit, pornirăm! Autobuzul se încingea – eram în plină vară – şi podeaua începu să frigă. Neavând ce face şi având o fustă lungă şi largă, m-am descălţat de sandale, am îndoit picioarele şi le-am pus pe banchetă, fiindcă mă frigeau tălpile, chiar şi prin sandale. Nu ştiu cum rezistau ceilalţi. Pe bancheta din spate eram înghesuite cinci persoane: eu – la geam, urma fratele meu, ”doamna C.” – un fel de sârboaică, cu şoldurile foarte late, o bătrânică infirmă (nu avea degete la o mână) şi nepoţelul ei.

Cu toate că pelerinajul a început cam prost, pot să spun că m-am distrat de minune în compania acelor oameni ”de cartier”. În faţa mea, pe scaun, era un nene cu un fes ”a la conul Leonida”, care tot povestea despre el – nu pot dezvălui aici ce -  şi era foarte amuzant.

Şi doamna C. a fost, involuntar, foarte amuzantă. La un moment dat, teologii - adică studenţii la teologie - din autobuz s-au gândit să facă o lista comună (un pomelnic) pe care să îl transcrie şi apoi să îl dea pe la toate mânăstirile pe la care vom trece. Ziseră şi se apucară de treabă. În sfârsit, cu chiu, cu vai, ajunseră şi la noi, în spatele autobuzului. Au început să o întrebe pe doamna C.: ”Cum vă numiţi, pe cine vreţi să treceţi pe pomelnic?” Autobuzul se hurdubucăia tare şi tânăra care făcea lista se clătina serios. Nu mai vorbesc de huruiala motorului. Toate astea îi conveneau de minune doamnei C., căci ea se tot făcea că nu aude:”Cce? Ccum?” Eu mă amuzam copios în sinea mea, căci pricepusem că doamna C. nu vroia – sau mai degrabă, nu avea  - bani ca să dea pentru pomelnic. Adevărul este ca nici noi nu prea aveam de ajuns. Aşa că, văzând că nu se poate înţelege cu doamna C.,  teoloaga ne-a lăsat şi pe noi.

La prima oprire pe care am făcut-o, pentru a lua o gustare pe iarbă, autobuzul fierbea. În timpul drumului, mă rugam la Dumnezeu să rezistăm pe cuptorul acela, pentru că stăteam chiar pe motor. ”Da, frige” - spuse, la popas, fiica preotului, care avea loc mai în faţă – ”dar in iad cum o fi?” ... ”O, nu vreau să ştiu, dar ... mulţumim de încurajare” – am răspuns eu, în sinea mea.

Nu ştiu cum a trecut timpul. Moldova – tot frumoasă, cu dealurile şi pădurile ei liniştite. Am ajuns seara, târzior, la primul popas: mânăstirea Secu. Acolo, altă surpriză a ”organizatorilor”: nimeni de la mânăstire nu fusese anunţat ca venea un grup de la Bucureşti.

Totuşi au avut loc să cazeze femeile, într-o cameră comună, pe prichiciuri acoperite cu pleduri. Fratele meu a rămas pe afară. I-am spus răspicat: ”Te duci la stareţ şi îi spui că nu ai loc de cazare”. Nu ştiu ce a făcut fratele meu, dar împreună cu un alt tânăr au găsit să doarmă într-o căsuţă, foarte bine. Să-i dea Dumnezeu sănătate stareţului sau arhondarului, oricare a fost acela care a rezolvat problema! Din păcate însă, a doua zi, la plecare, nu mi-am mai găsit rucsăcelul cu mâncare, pe care îl lăsasem într-o cameră alăturată camerei de dormit, pentru ca aşa ni s-a spus să facem... Nu mi-a părut rău pentru mâncare, ci pentru rucsac, care era unul cazon, verde kaki, un model pentru copii care nu ştiu dacă se mai fabrică în ziua de azi şi care era primit cadou de la părinţii mei pe vremea când eram copilă...

În fine, nu îmi mai amintesc dacă în dimineaţa următoare am apucat să ne închinăm la plecare, nici traseul pe care l-am parcurs a doua zi. Probabil că am fost cel puţin pe la Sihăstria şi pe la Sihla. Ziua a trecut repede. Următorul obiectiv pentru înnoptat: mânăstirea Rarău. Când am coborât din ”autocar”, la baza muntelui, era deja întuneric. În grupul nostru era şi un tânăr infirm, paralizat, într-un biet cărucior metalic, hodorogit, din acelea cum se mai văd pe alocuri şi astăzi. Nu mai ştiu cine îl însoţea. Cert este că pe drumul spre mânăstirea Rarău a trebuit să facem cu schimbul – băieţii – că să îl ducă pe tânăr pe braţe. Altcineva îi ducea căruciorul. Pe drumul pietros ce urca spre mânăstire, nişte femei mai în vârstă au început să cânte cântece religioase. Nu m-a deranjat, am cântat şi eu, doar ca nu am putut să ţip, aşa cum au făcut ele. Noaptea, pădurea, frigul, ... frica!

Am ajuns la mânăstirea Rarău după miezul nopţii. Era atât de întuneric, încât nu vedeam nici cât e ceasul. Mânăstirea dormea. Prin geamul micuţ al unei uşi se vedea un licăr de lumină. Grupul de pelerini, obosiţi, târându-se, se strângea încetul cu încetul în curtea mânăstirii. Lidera grupului rămăsese în urmă cu mult. Văzând că nimeni ”nu mişcă”, am îndrăznit şi eu să bat în uşa chiliei şi să îl anunţ pe singurul monah care priveghea la ora aceea că a ajuns la mânăstire un grup de pelerini. Vai de capul lor – şi de al nostru! Ca şi mai înainte, nimeni de acolo nu fusese anunţat că venim. Neavând alt loc, ne-au cazat în biserică. Eu m-am culcat pe jos, în faţa unui iconostas din partea stângă a bisericii. Nu ştiu cât şi dacă am dormit în noaptea aceea, dar mă uitam la fratele de mânăstire care ne ”păzea” şi care, bietul de el, picotea cu capul pe o măsuţă...

A doua zi, după ce am admirat dis-de-dimineaţă peisajul încântător al muntelui şi am tras bine în piept aerul de munte, am participat cu toţi la Sf. Liturghie. M-au impresionat feţele ieromonahilor, care semănau cu cele ale unor îngeri.

A urmat o masă, oferită de mânăstire, dar la care nu am fost invitaţi să participăm toţi pelerinii. (Monahii s-au supărat foarte tare când au aflat asta, dar mie nu mi-a păsat că plec mai departe pe nemâncate. Nu îmi era foame.)

Pe parcursul acelei zile am mai vizitat câteva locuri, dar nu îmi mai amintesc care...

Al treilea popas pentru noapte a fost la mânăstirea Horaiţa. Şi aici a avut loc minunea.

Am ajuns după amiaza. Eram uşor obosiţi, dar nu era târziu. Cum am intrat în biserică şi mi-am ridicat ochii şi am văzut pictura, am exclamat: ”Uaau!” Aşa ceva nu mai văzusem, deşi văzusem multe biserici pictate şi chiar lucrasem în timpul vacanţelor din facultate pe două mari şantiere de restaurare de frescă, unul - din Moldova, celalalt - din Ţara Româneasca. Amestecul de oranj şi albastru era superb. Spaţiul era învăluitor, aşa cum citisem în cursul de ”Teoria arhitecturii” că trebuie să fie într-o biserică bizantină. Deci impresia pe care mi-a făcut-o spaţiul interior al acelei biserici a fost copleşitoare.

Cei de la mânăstire ne-au ospătat şi cazat regeşte. Seara, în aerul curat şi liniştea din curtea mânăstirii, am avut prilejul să socializăm puţin şi cu cei care stăteau în faţă în autocar. În noaptea ce urmat m-am odihnit bine, şi cred că nu numai eu, iar a doua zi, dis-de-dimineata, pe nemâncate, am fost (con)duşi la biserică, pentru ca să ni se săvârşească un Sf. Maslu.

Grupul nostru aproape că s-a ”bulucit” în biserică. Ne-am aşezat în genunchi. Eu am pus coatele şi capul la pământ, ca şi alţii din faţa mea. Ochii îmi erau încă împăienjeniţi de somn. Şi a început Sf. Maslu. Călugării aveau, ca şi la Rarău, chipuri de îngeri. Slujeau foarte liniştit, dar nu prea lent.

Şi, de îndată ce a început slujba, cum stăteam eu aşa, pe covor, iată că deodată au început să îmi curgă lacrimile. Curgeau gârlă. Şi nu ştiam de ce. Îmi curgeau pur şi simplu. A început să îmi fie puţin ruşine, că plâng. Nu ştiam, pe atunci, multe despre Sf. Maslu. Nu ştiam de puterea acestei Sfinte Taine, că acolo se dă şi iertare de păcate, nu numai tămăduire trupească şi sufletească. (Am început să îmi caut o batistă dar, cum nu găseam, am cerut de la cineva din faţa mea un şerveţel de hârtie. Până la sfârşitul Maslului, folosisem şi mânecile.)

Şi aceasta a fost minunea. La sfârşitul slujbei, când m-am dus la miruit, mă simţeam aşa de uşoară, mai ales în zona pieptului, încât parcă nu mai aveam greutate corporală. Mă gândeam: oare ştie cineva de acolo cum mă simt eu? Pluteam.

A doua zi am făcut o excursie frumoasă până la Schitul Horăicioara, unde am stat de vorbă cu un sihastru... cu ochi albaştri, vesel şi cuminte.

Am plecat înapoi spre Bucureşti, cu credinţa că s-a petrecut o minune cu mine.

Sper că şi fratelui meu, dar şi celorlalţi, le-a prins bine acest pelerinaj. Oamenii din autocar ne-au poreclit, pe mine şi pe fratele meu, ”sfinţii”. Ziceau că parcă suntem din altă lume, că nu semănăm cu ei. Ştiu eu?

La ultimul popas, pe şosea, şoferul a deschis capota motorului, a luat apă cu găleata dintr-o fântână şi a început să arunce cu ea pe motor... Mai mult nu se putea face!

Drum bun, dragi pelerini!

P.S. : Grupul nostru nu a fost însoţit de vreun preot.    

Citește despre: