Rugăciunea din cădere. Bolta paraşutei căptuşită cu sfinţi - Elena Frandeș

Concurs eseu

Rugăciunea din cădere. Bolta paraşutei căptuşită cu sfinţi - Elena Frandeș

    • Rugăciunea din cădere. Bolta paraşutei căptuşită cu sfinţi - Elena Frandeș
      Rugăciunea din cădere. Bolta paraşutei căptuşită cu sfinţi - Elena Frandeș

      Rugăciunea din cădere. Bolta paraşutei căptuşită cu sfinţi - Elena Frandeș

Dar câţi sfinţi participă la o asemenea salvare! Știu asta după forţa rugăciunii, din serile când am copilul bolnav şi febra creşte. Atunci Îngerul mă sfătuieşte să cer, ca într-o litie, tuturor sfinţilor ajutorul: Cuvioasei Parascheva în primul rând, apoi sfântului Nectarie din Egina, Sfântului Spiridon al Trimitundei… de care Sfânta Cuvioasă a venit însoţită (sau poate el a primit-o, căci mă aflam în spitalul său – Sfântul Spiridon, din mijlocul Iaşului), când tata se afla în agonie şi am reuşit să găsesc, ca prin minune, un preot care străbătea culoarele, cu Sfântul Potir în mână.

Am avut nenumărate căderi, reale şi simbolice, dar n-am găsit până ieri rugăciunea clipei de răscruce, în care viaţa mi s-ar putea schimba radical, declanşând o altă numărătoare a timpului: anii dinainte şi anii de după ce… Este clipa când poţi pierde tabieturi dragi (ca alergarea din zori) şi să câştigi dependenţe de toţi cei care ar fi dispuşi să cheltuie puţină vreme cu tine. Să devină braţele tale pierdute sau picioarele de care n-ai cum să te mai foloseşti. Şi mila gestului întâmplător – ce bucurie, ce sentiment al comunicării, aproape ca iubirea, cândva…

Chiar dacă se întâmplă să scapi din accident, devii cumva frate de soartă cu cel ajuns în cărucior. Plângi când îl întâlneşti, ridicat pe braţe, ca să poată săruta sfinte moaşte… Exact la mine a venit măicuţa să mă roage să aştept, să opresc astfel rândul de închinători la Sfânta Parascheva, ca ele s-o poată lua din cărucior pe frumoasa lor soră paralizată, pentru a săruta trupul făcător de minuni din racla de cleştar. Eram cu fetiţa, mereu mă ruga s-o aduc să i se închine Sfintei Cuvioase.

- Mă simt atât de bine când o ating! spunea ea.

Problemele de mate începeau în sfârşit să capete înţeles pentru cea care trecea cu un ruşinos „suficient”. Avea zece ani şi numai de cinci vorbea, dar prin mila Sfintei Parascheva, prin vizitări repetate, fetiţa devenea, tot mai vizibil, un copil ca toţi ceilalţi.

Căderea mea a survenit ceva mai târziu, în aceeaşi vacanţă. Sensul ei? Încă îl caut. Poate aveam nevoie să capăt „acea deprindere a întoarcerii spre Hristos a minţii în orice circumstanţă, oricât de grea şi disperată” (Florin Caragiu).

Ceea ce rămâne dintr-o asemenea probă, trecută cu bine, este rugăciunea de cea mai pură esenţă. O rugăciune revelată şi confirmată, fiindcă pur şi simplu a funcţionat, te-a ajutat să scapi. În general, ea este compusă din două, cele mai simple cuvinte:

- Doamne, cad!

Doamne, cad, m-am trezit rostind,după ce maşina care m-a zăpăcit a luat viteză, ambreind să-şi scape cascadorul de moarta pe care o lăsa în urmă.

Eram la pământ şi mi-aş fi dorit să se aplece asupra mea cineva. Nu ştiam încă dacă mai pot umbla. Mă durea nepăsarea acelui cavaler tehno, mai mult decât nemişcarea în care zăceam. Şi vocea cu care rostisem Doamne, parcă nu era vocea mea: era slabă şi cumva absentă, dar nu deznădăjduită. Mintea mea cea deşteaptă realiza că mă fac praf, izbindu-mă de caldarâm, ea nu mai avea urmă de speranţă. Aşadar, cea care-L chemase pe Domnul fusese altcineva, fusese inima mea. Îngerul ascuns acolo a deschis neaşteptat uşiţa, acţionând paraşuta de salvare. Bolta ei era căptuşită cu chipuri de sfinţi. Şi nu-mi ştiam vocea, degeaba mă lăudasem că pot să mă rog cu inima. Doar vocea minţii mele o ştiam până atunci, doar în ea mă recunoşteam. Dar în răscruce s-a rugat inima pentru viaţa mea.

Am căzut lent, ca un cearşaf desprins de pe sfoară. M-am aşternut pe jos şi am rămas o vreme acolo.

„Priveşte la albine, spunea Avva Ghelasie de la Frăsinei. Au o vitalitate extraordinară, dar tocmai fiindcă au şi momente în care stau nemişcate. Aşa trebuie să stai şi tu, să te opreşti de câteva ori în cursul zilei acolo unde eşti, în gest de închinare către Dumnezeu”( Florin Caragiu: Cuviosul Ghelasie Isihastul, Editura Platytera, 2004).

Văzând mai târziu genunchii mei copilăreşte juliţi şi palmele umflate, neputincioase de-a mai tăia pâinea, soţul meu preia calm cuţitul şi interpretează întâmplarea:

- Aveai ceva restanţe la mătănii. Bravo! Le-ai rezolvat intensiv.

Da, părinte Ghelasie, aşa am făcut, m-am oprit în gest de închinare către Dumnezeu. Am stat ca să mă liniştesc şi să mă încarc, cum spune Cuvioşia ta.

Dar câţi sfinţi participă la o asemenea salvare! Știu asta după forţa rugăciunii, din serile când am copilul bolnav şi febra creşte. Atunci Îngerul mă sfătuieşte să cer, ca într-o litie, tuturor sfinţilor ajutorul: Cuvioasei Parascheva în primul rând, apoi sfântului Nectarie din Egina, Sfântului Spiridon al Trimitundei… de care Sfânta Cuvioasă a venit însoţită (sau poate el a primit-o, căci mă aflam în spitalul său – Sfântul Spiridon, din mijlocul Iaşului), când tata se afla în agonie şi am reuşit să găsesc, ca prin minune, un preot care străbătea culoarele, cu Sfântul Potir în mână. Îmi amintesc şi acum bocancii lui de campanie şi sprinteneala cu care umbla în ei. Erau potriviţi acelui loc, cu pacienţi în fază terminală, doar moartea e un câmp de bătaie, iar preotul de spital păşeşte adesea pe graniţa ei.

Ce vreau să spun este că Sfânta Parascheva, aşa cum o ştiu demult, de când mă închin ei, îşi lucrează adesea minunile împreună cu alţi sfinţi. Încă o dovadă a smereniei, a discreţiei sale, de parcă n-ar vrea să se afle cât de mare îi este puterea şi cât din ajutorul pe care îl primim de la Dumnezeu i-l datorăm ei.

Da, eram la pământ. M-am ridicat încet din căderea mea, descoperind că nu am dureri de fractură, ba chiar atinsesem greutatea paradoxală a foii de scris. Când trecem, fie şi dus-întors hotarul vieţii şi al morţii, silueta noastră devine o simplă schiţă în două dimensiuni.

Mai descopeream, cu bucurie, că primisem şi o nouă rugăciune. Deşi, spre deosebire de cele ştiute, rugăciunea din cădere nu se poate repeta. Eventual, puteam învăţa să rostesc jumătate din ea, dar cu glasul cel nou, neştiut până acum. Aici era greutatea! Să deschid uşiţa îngerului din inima mea, încercând să Te chem:

- Doamne!

Fereşte-mă să mai cad. Doar pe Tine te am.

A doua rugăciune, după cădere, a fost un laudatio:

- Doamne, primeşte-mi vânătăile, ca mici laude, pentru bunătatea Ta de a-mi fi cruţat oasele, articulaţiile, organele interne… Slavă Ţie! Osana, Multmilostivul meu!

*

Amintindu-mi căderea: ştiu că a fost o clipă, în care am simţit că acest trup poate să nu existe, că pot trăi minunat fără să-i simt greutatea, că pot avea contur chiar fără să mă ocup atâta de el. Doar o clipă a durat percepţia asta, cât i-a trebuit aerului dens să se strecoare între caldarâm şi corpul căzător, compunând o pernă salvatoare, umplută cu nevăzut.

Pentru faptul că viaţa mea poate merge, în pace, mai departe, pentru că m-ai smuls de atâtea ori absurdului şi deznădejdii, în care voia să mă piardă cel-rău, bucură-te, Sfântă Parascheva, mult-folositoare!

Citește despre: