Necazul, o călăuză pe Cale (2)

Conferințe

Necazul, o călăuză pe Cale (2)

    • Necazul, o călăuză pe Cale (2)
      Necazul, o călăuză pe Cale (2)

      Necazul, o călăuză pe Cale (2)

De ce e necazul ca povățuitor pe Cale? Cale cu literă mare. Ce e Calea cu literă mare? Este Hristos Domnul Care zice: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața.“. El e Calea noastră. Orice cale care nu este Calea este o cale rătăcită

De ce e necazul ca povățuitor pe Cale? Cale cu literă mare. Ce e Calea cu literă mare? Este Hristos Domnul Care zice: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața.“. El e Calea noastră. Orice cale care nu este Calea este o cale rătăcită. Dar să nu deznădăjduim, că noi avem înlăuntrul nostru un clopoțel care ne arată că ne-am rătăcit. Acest clopoțel este durerea. În clipa în care omul s-a despărțit de Dumnezeu Care îl primea în bucuria Lui cea sfântă și Care-l făcea să se minuneze și să se bucure de tot ce există, Dumnezeu i-a pus în haina căderii durerea. Durerea omului este strigătul mut al Tatălui din Ceruri către fiul cel pierdut: „Greu trebuie să-ți fie să dai cu piciorul în țepușă, fiul Meu! Întoarce-te Acasă!“.

În Rai, Dumnezeu îi dăruise omului ca hrană toată roada din toți pomii sădiți de El acolo. Numai roadele unui singur pom nu i le dăruise, încă. Or, el pe acelea le-a râvnit și a mâncat din ele fără să-i fie dăruite. Din clipa aceea viața noastră a căzut și plăcerea a coborât din duh, omul și-a pierdut contactul cu duhul lui, cu adâncul lui, cu înaltul lui și a coborât în simțiri și senzații. A zis: „E bun de dorit, de poftit.“. Da, l-a poftit și s-a gândit că-i bun de mâncare și că dă știință. Și a dobândit rușine, teamă, cădere și durere. Așa mâncăm și noi acum. Mâncăm ce ne aduce plăcere pe limbă și durere în viață. Toată hrana, fie trupească, fie sufletească, și chiar „duhovnicească“, mâncată doar pentru plăcere, ne va produce durere. Dar, toată hrana, trupească sau sufletească, de ne va trimite prin plăcerea pe care ne-o oferă, cu gândul la Cel Care ne-a dăruit atât bunătatea hranei cât și simțirea plăcerii, și vom „lua cu mulțumire“, devine hrană duhovnicească, hrană vie. Dacă mănânc un măr și plescăi, să mă iertați, și arunc cotorul sau jumătate de măr undeva pe jos, oriunde aș fi, atunci eu am făcut un păcat și voi avea o durere. Deși, mărul mi-a plăcut. Dacă mănânc un măr și mulțumesc lui Dumnezeu că l-a făcut bun sau zic rugăciunea înainte, dacă mulțumesc celui care mi l-a dat sau mulțumesc lui Dumnezeu că am avut bani să cumpăr mere, l-am transformat în euharistie, l-am transformat în hrană duhovnicească. Toată viața noastră ar trebui să devină euharistie, adică împărtășire de tot ce e bun, aducând salvă și mulțumire lui Dumnezeu.

Dar, să mă întorc la acel clopoțel care mă cheamă înapoi, Acasă, durerea. Când omul și-a coborât simțirea plăcerii în trup, în senzații, a pus bunul Dumnezeu acel spin acolo, ca să ne oprească de la dispariție. Chiar și moartea este un dar care ne oprește de la o viață de nesfârșită degradare, de nesfârșită stricăciune. Fără Dumnezeu, ne stricăm. Ia gândiți-vă, dacă eu aș vrea să păstrez un pește bun, frumos, mare fără să-l pun la frigider. Să-l țin mult așa în casă, că tare-i frumos și tare-i bun! El se va strica. Ce-o să fac cu el? Până la urmă îl arunc, îl duc, îl îngrop numai să scap de el și de mirosul lui. Așa ajunge și viața noastră. Ajungem la un moment dat, când stricăciunea se tot adună, se adună, să ne dăm seama că moartea este singura scăpare. Dar, moartea este nefirească, este rea pentru noi, ea trebuie biruită. Și Mântuitorul a biruit-o și noi, dacă vrem, putem participa la această biruință.

Să ascultăm glasul tăcut al durerii. Când am o durere, s-o ascult și să zic: „Doamne, ce vrei Tu să-mi spui?“. Dacă mă doare capul, să nu mă reped să iau un antinevralgic, să nu mă reped să iau un algocalmin că s-ar putea să mor de ficat, s-ar putea să intru într-un surmenaj pe care nu mai pot să-l depășesc, sau să mă îmbolnăvesc de plămâni pentru că stau într-un aer viciat și nu respir cât trebuie. Să ascult durerea aceea de cap și să zic: „Ce vrei Tu să-mi spui, Doamne?“! E uimitor cum o să auziți ce spune Dumnezeu. Nu vine să ne vorbească nici prin buturugi, nici la telefon, nici prin îngeri, dar vom „auzi“ și vom înțelege ce înseamnă durerea aceea.

Sau, sunt tristă. Să zic și eu cu Psalmistul: „De ce ești trist, suflete al meu?“. Și dacă tac după ce pun întrebarea asta, voi înțelege de ce sunt tristă. Suntem supărați! Noi credem că suntem supărați pentru că X mi-a făcut sau X mi-a zis. Nu! Nu suntem supărați din cauza aceea. Avem niște motive lăuntrice pentru care suntem supărați. Cauza supărărilor se află în noi. Și acest clopoțel, dacă-l ascultăm, clopoțelul durerii, ne va ajuta să venim pe Cale.

Primul pas este: „Așa nu se mai poate!“. Omul care trăiește departe de Dumnezeu ajunge într-o zi să spună: „Așa nu se mai poate. Eu nu mai pot.“. Românul numește faza asta: „s-ajungi la fundul sacului“. Când ajungi cu un necaz la fundul sacului, apoi renunți la toate și-ncerci și la Dumnezeu. C-ai fost la vrăjitoare, ai fost la bancă, ai fost nu știu unde, dar la Dumnezeu încă nu te-ai dus. Și zice omul: „Ia să încerc și la Biserică!“. Suntem martorii unor mari minuni din viețile multor oameni care au ajuns la Biserică în asemenea situații. La început omul se roagă de silă, silit de necaz, silit de problema pe care o are. Și acolo descoperă o Prezență, descoperă pe Cineva, descoperă bucuria de a fi cu Dumnezeu. Unii mai repede, alții mai târziu. Mai repede cei care știu să asculte. După ce se roagă, știu să asculte tăcerea aceea în care le răspunde Dumnezeu. Mai târziu ajung cei care au o permanentă hărmălaie în cap și în suflet și nu tac niciodată. Și sunt oameni bine intenționați. Într-o carte, Școala rugăciunii, a Părintelui Antonie Bloom, și pe care vă recomand s-o citiți, cineva se plângea că se roagă mult și nu are nici un fel de bucurie, că are inima uscată. Părintele i-a zis: „Ia nu te mai ruga! Stai așa în fața lui Dumnezeu și împletește și ascultă! Să-L asculți pe Domnul!“. Și a ascultat și a descoperit. A descoperit că Dumnezeu îi grăia mult. Ne grăiește în inimă, în tăcerea noastră. Dar noi nu tăcem. Mai ales în vremurile noastre. Ne e frică de tăcere. Cum intrăm pe ușă, dăm drumul la radio, la televizor. Punem muzică, rock, hip-hop sau psaltică, dar să strige cineva în noi, ca nu cumva să rămânem în liniște, ca nu cumva să ascultăm tăcerea, ca nu cumva să-L auzim pe Dumnezeu. Atunci, dacă-mi întreb durerea, ea îmi va arăta că m-am rătăcit și pe unde s-o iau ca să ajung Acasă.

Dar, dacă m-am întors acasă și sunt credincioasă și țin toate posturile și mă spovedesc și mă împărtășesc sau m-am născut și-am crescut în credință și totuși am avut necazuri și am încă necazuri? Sau poate că eu nu, dar mă uit la oameni credincioși, la oameni cumsecade, care, poate n-au făcut rău la nimeni, dar au mari necazuri? Ce să mai înțeleg? Nu mai înțeleg ce spune maica Siluana. O fi adevărat pentru ea, dar pentru mine nu este adevărat. Atunci, să mergem la Domnul și-L întrebăm: „Doamne, ce-i asta?“. Și-L vom auzi spunând: „În lume necazuri veți avea!“. „Păi, atunci Tu de ce Te-ai mai întrupat? De ce ai mai murit pentru noi? De ce ne-ai spus că ne aduci bucurie?“ Și s-ar mai fi întors săracii ucenici cu bucurie mare în cetate? Să se fi înșelat ei? Să ne fi păcălit Domnul? Nu. Aici, ca să înțelegem taina bucuriei pe care ne-a adus-o Hristos, trebuie iarăși să ne aducem aminte că noi mai avem și duh. Bucuria e a duhului. Bucuria este trăirea prezenței lui Dumnezeu. Să trăim în duh! Necazurile și supărările sunt ale psihismului. Omul botezat, în duhul lui Îl are pe Duhul Sfânt pentru că de la Botez și de la Mirungere avem prezența Duhului Sfânt. Duhul Sfânt este acolo, noi nu suntem acolo. Noi suntem acolo unde este scrâșnirea dinților. Când scrâșnim noi din dinți? Când ne enervăm, când invidiem, când suntem înciudați, când suntem nerăbdători. Marile noastre sentimente negative ne fac să scrâșnim din dinți. Și sentimentul cel mai scrâșnitor e mânia, nu? Mânia cu toate formele ei, de la furie, invidie la celelalte forme, mai subtile.

Fiți atenți așa, din când în când la trupul dumneavoastră și veți vedea că tot timpul avem (nu știu dacă dumneavoastră) avem dinții strânși. Imediat ce se uită cineva nu știu cum, strângem pumnii și strângem din dinți. Aceasta este pregătirea noastră să trăim acolo unde este scrâșnirea dinților. Și, în sensul acesta, nimeni nu scapă de necaz. Suntem sensibili, toți suntem sensibili. Cei care par insensibili, și-au ascuns sensibilitatea de frică, au dus-o în adânc. Dar ei sunt mai sensibili decât cei care se manifestă în mod vizibil. Toți avem sensibilitate sufletească și pe toți ne doare urâtul, răul. Pe toți ne doare ce este rău. Absolut pe toți: și pe cei răi și pe cei buni. Ne doare când cineva ne face rău sau când noi singuri ne facem rău. Lucrul ăsta ne înfurie, ne întristează, ne dezamăgește, ne deznădăjduiește, ne dă suferințe foarte mari în sufletul nostru. Dar bucuria nu e acolo. Și asta o învățăm chiar de la Domnul Care spune în Ghetsimani: „Întristat este sufletul Meu (psihe în greacă) până la moarte.“. Până la moarte era întristat. Ce trăia El acolo Îi aducea mare întristare în suflet. Dar, în același timp le-a zis ucenicilor, în aceeași zi: „Bucuria Mea v-o las vouă“, „Bucuria Mea să fie întreagă în voi.“. Și ne întrebăm și aflăm că această bucurie nu poate fi provocată de ceea ce simțea pe când era părăsit, trădat, scuipat, răstignit de cei cărora a venit să le aducă bucuria. Și așa, cu ajutorul Sfinților Părinți și cu ajutorul rugăciunii, descoperim că bucuria noastră este în duhul nostru și că noi nu suntem în duhul nostru. Noi nu intrăm în contact cu această minune pe care o avem în noi. Domnul vine acolo ori de câte ori Îl mâncăm pe Dumnezeu și citim din Sfânta Scriptură sau ne rugăm. El este și vine mereu acolo în adânc undeva și noi trăim numai și numai la suprafața valurilor acestea care se agită toată ziua. Sunt vecini, prieteni, soți, soții, rude care ne spun: „Degeaba te duci la biserică, că ia uite ce rea ești! Tot așa rea ai rămas.“. Au dreptate. Pentru că noi trăim tot acolo unde el n-a închis ușa la frigider, a venit beat, s-a uitat după alta, n-a adus banii acasă și acestea toate nu ne aduc bucurie. O creștină nu poate să zică: „Doamne, sunt plină de bucurie pentru că soțul meu a plecat cu una, cu alta decât cu mine!“. Nu am cunoscut asemenea om. Nici un sfânt nu zice așa ceva pentru că și sufletul lui va fi întristat când are de ce să fie întristat. Numai că el nu va trăi doar această întristare, ci și bucuria pe care nici o întristare nu i-o poate strica. Bucuria lui e bucuria lui Hristos. Această Bucurie e darul Duhului Sfânt și ea ne face să suferim dumnezeiește, să mâncăm dumnezeiește, să umblăm dumnezeiește, să iertăm dumnezeiește, să ne despărțim dumnezeiește, să redăm libertatea oricui o dorește… Acestea toate numai Duhul Sfânt ni le dă și noi aflăm de ele și le descoperim, numai în duhul nostru. Atunci înțelegem cuvântul Mântuitorului care ne dă bucuria, dar ne și spune că vom avea necazuri în lume și ne cere să îndrăznim pentru că El a biruit lumea! Noi citim: „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea!“, adică: acum biruiește și tu! Dar nu citim bine pentru că noi nu putem să biruim lumea. Lumea aceasta este stăpânită de prințul întunericului. Lumea aceasta e dată de noi oamenii, diavolului. Domnul a spus: Eu, am biruit lumea!“. Această lume care strigă la noi, creștinii: „Ce Dumnezeu aveți voi? Mor copiii. Atâta suferință, atâtea războaie. Tsunhami sau cum îl cheamă pe vântul acela. Inundațiile... Unde-i Dumnezeu?“, dar ea nu știe că Dumnezeu a biruit această lume pentru că este în cel care a murit, în cel căruia i s-a dărâmat casa. Dumnezeu este acolo unde L-ați trimis voi. Unde L-am trimis noi pe Dumnezeu? Răstigniți-L! Răstigniți-L! Lumea L-a respins. Lumea nu L-a primit. Lumea L-a dat afară. L-a răstignit și I-a zis: „Ia-Ți bucuria Ta și pleacă! N-avem nevoie de Tine.“. Și a plecat și a murit și a înviat și S-a arătat celor care au crezut în El. Pentru că așa spune Sfântul Evanghelist Ioan: „Celor care L-au primit pe El, le-a dat puterea să se facă fii ai lui Dumnezeu.“. El ne dă puterea să ne facem. Eu trebuie să mă fac eu, nu mă face El, că nu sunt gogoașă. Eu sunt o ființă după chipul Lui și sunt împreună creator cu El. Părintele Stăniloae zice că suntem parteneri de dialog cu Dumnezeu. Noi ne creăm cu puterea Lui. Noi ne facem caracterul, noi ne facem viața. Noi ne facem, cu puterea Lui, pe care trebuie s-o cerem la timp și s-o folosim cu chibzuială și cu creativitate în fiecare moment al vieții noastre. Această lume își omoară pruncii. Copiii noștri mor pentru că lumea îi omoară prin poluare, radiații. Această lume intră cu puterile ei ucigașe la noi în casă, pentru că noi îi deschidem ușile și ferestrele, noi îi aparținem. Vino, vino cu toate substanțele tale otrăvitoare, cu grăsimi vegetale hidrogenate, cu E-uri, cu glutamat... Am descoperit acum că noi mâncam cu râvnă biscuiți de post. Nu erau nici dulci, erau și de post și zic: „No, ce mâncare binecuvântată!“. Copii, trebuie să găsim altceva la seminarii, că ăia… au grăsimi vegetale hidrogenate și astea nu pot fi asimilate de trup. Așa că, doamnelor și domnișoarelor, dacă s-au depus ceva straturi mai ciudate, așa, în anumite zone ale trupului dumneavoastră, templul Duhului Sfânt, vedeți câte grăsimi hidrogenate mâncați pe zi și scoateți-le! Și toate celelalte pe care bietul trup nu le poate metaboliza pentru că Dumnezeu n-a pus în formula noastră de viață să ne hrănim cu produse chimice, nici măcar identic naturale. Nu suntem fabrică, nu suntem uzină, nu suntem tractor, suntem oameni și ne hrănim cu ce-a creat El. S-a făcut o legătură minunată între ce mâncăm și cine suntem. A pus pe limba noastră niște minuni numite papile gustative, prin care noi ne bucurăm de gusturile Lui. Și pentru că nu mai avem timp (ne uităm la televizor sau, nu știu de ce s-a întâmplat asta, să nu mai facem ce am fost învățați să facem ca să producem acele minuni pe care El le face împreună cu noi: roșia, castravetele, mărul), cumpărăm de-alea făcute de gata, cu gust identic. Da, zice: „identic naturale“, doar că nu sunt naturale. Atât. Încolo sunt identice. Și viața noastră devine identic naturală, doar că nu-i naturală. Da? Și trăim cum trăim! Înghițim o pastilă să facem ceva, înghițim o pastilă să nu mai facem, înghițim ceva ca să ne doară, înghițim ceva ca să nu ne mai doară. Lumea a năvălit în noi, lumea aceasta și-a pus pecetea pe noi. Noi deschidem televizorul. Aud suspine: Ce mizerie, ce violență! De unde știi? Am văzut la televizor. Păi de ce te uiți? De ce ne uităm? Ne satisfacem pofta de violență. Ne satisfacem pofta de nerușinare. Noi nu, noi nu vrem, noi suntem curați, noi ne spovedim , noi ne împărtășim. Ne uităm numai ca să condamnăm. Da? Dar, cel care se uită și spune „Ce rușine!“, de fapt, el se uită bine mai întâi și abia apoi zice: „Ce rușine!“. Nu suntem liberi. Sunt oameni, sunt copii care au devenit dependenți de băutură, de imagini nerușinate. Toate acestea pentru că s-au vărsat în mentalitatea noastră, s-au vărsat în inima noastră, s-au vărsat în casa noastră. Să luăm aminte: această lume care-L urăște pe Hristos, care-L răstignește pe Hristos, Îl scuipă și-L batjocorește, ne locuiește pe noi. Și-atunci, noi nu mai putem s-auzim pe Domnul Care spune: „În lume necazuri veți avea“ și nu mai putem să primim necazurile ca pe jaloane spre biruința Lui, că zice: „Eu am biruit lumea.“. Adică, voi dacă vreți să biruiți, trăiți biruința Mea! Nu v-apucați voi să vă bateți cu lumea, sunteți prea mici. Eu vă dau gratis tot: vă dau viața Mea, vă dau biruința Mea. Dar, voi să intrați în Mine, să trăiți în Mine, împlinind poruncile Mele și bucurându-vă de bucuria pe care v-o dau Eu!

La început, bucuria pe care ne-o dă Domnul, seamănă cu o mâncare de post. Cine e învățat cu friptură cu mult sos și cu mult piper deasupra, când îi vei oferi o fasole verde rasol, așa, cu puțin usturoi, zice: „Dar, eu nu mănânc paie! Dar ce sunt eu, vițel, ca să mănânc asta?“. Nu? Ei, de ce? Pentru că a fost agresat de puterea gusturilor pe care le avea înainte. Încet, încet însă, când va descoperi ce frumos îi miroase gura, ce frumos îi miroase transpirația, ce ușor se dă jos din pat, ce ușor face mătănii, ce bucurie are că face mătănii și se împărtășește, de-abia atunci va descoperi cât de minunat este gustul dintr-o teacă de fasole, dintr-o boabă de mazăre, dintr-un morcov, mai ales, dacă le-a cultivat singur în grădină.

Pentru cei care ne-am lăsat înrobiți total de lumea aceasta, necazurile pot fi repere clare că ne-am rătăcit și că trebuie să ne delimităm puțin viața personală de viața lumii. Cât de puțin. Să ne creăm un spațiu de intimitate. Noi suntem în lume dar, cum ne spune și Mântuitorul: „nu sunteți din lume“. Să ne creăm acest spațiu de intimitate în care lumea să nu mai aibă putere asupra noastră! Respirăm același aer, bem aceeași apă și, din cauza aceasta, ne îmbolnăvim de aceleași boli. Dar, noi bem agheasmă care scoate toate aceste porcării din noi, noi ne spovedim – ne spălăm sufletul, noi postim, noi ne împărtășim, noi avem câteva minute pe zi în care lumea nu mai intră, în care televizorul s-a închis, stăm în fața icoanei, stăm de vorbă cu Dumnezeu și nu mai suntem în lume. Noi avem zile în care nu dăm drumul la televizor pentru că-i post. Noi avem ore când stăm în Casa lui Dumnezeu, chiar dacă lumea a pătruns și aici cu aparate tehnice moderne. Biserica se folosește de creativitatea și de inteligența omului. Toate sunt bune, dacă sunt puse în slujba omului și a lui Dumnezeu. Să ne facem cât mai mult loc, un loc al nostru, un loc de intimitate cu Dumnezeu. Erau două astfel de locuri (să dea Dumnezeu să-l regăsim și pe-al doilea): Biserica și biserica cea mică – familia. Când omul creștin se aduna de pe drumuri și intra în casă, intra în Împărăție. Își făcea Sfânta Cruce, mulțumea pentru tot, făceau cruce peste pâine când o mânca, își cereau iertare când se spovedeau, se iertau unul pe altul înainte de Sfânta Împărtășanie. Se băteau și-atunci; omu-i fiară de demult. Mai ales, bărbații băteau nevestele. Sunt canoanele care spun că un bărbat era oprit de la Împărtășanie dacă rupea bățul cu care-și bătea nevasta. Dar, copii, oameni buni, el zicea că-i păcat asta. Se spovedea și-și cerea iertare, nu zicea că are dreptate. Așa stăteau lucrurile când omul trăia și se lupta după rânduiala Bisericii împotriva răului din el.

Acum, dacă familia noastră este rănită, dacă unul sau doi sau trei din familia noastră s-au lipit de lumea aceasta, nu trebuie să ne lepădăm de ei. Ci, să aducem discret, delicat în casa noastră un colțișor în care noi să fim în afara lumii fără să tulburăm, fără să-i zăpăcim pe cei care și-așa sunt zăpăciți de lumea aceasta. Prezența noastră lângă ei, rugăciunea noastră, dragostea noastră răbdătoare să le trezească curiozitatea, să le trezească atenția și încet, încet vom vedea minuni. Dacă nu, măcar moartea să le fie mântuitoare. Noi nu știm cum lucrează Dumnezeu. Să nu zicem: „Uite, nu dă nici un semn, nu se întâmplă nimic. Lucrează Dumnezeu și nu avem nevoie de semne.

Cele mai multe necazuri pe care le are lumea, pe care le avem noi în lume, vin de la invidia diavolului. Diavolul de la început a fost ucigaș de oameni și l-a scos pe om din Rai, dându-i sugestii rele. Astăzi face la fel. Nu suportă să se iubească bărbatul cu femeia lui și imediat spune: „Îl vezi? Cine știe unde-a fost.“. Sau îi spune: „O vezi? Nu-i pasă de tine. Se uită la televizor.“, și altele ca acestea. Dar, dacă noi am ști să punem veghe la gândurile noastre și să le respingem și să zicem: „Nu te primesc și nu te cred!“, o să spună: „Dar o să te creadă proastă.“. Și? Care-i problema? Eu sunt proastă sau nu, după cum mă crede cineva? Nu, ci sunt proastă dacă nu împlinesc ce trebuie să împlinesc, ca să dau slavă lui Dumnezeu. Și-atunci, deși alții mă vor crede deșteaptă, eu nu voi fi decât proastă dacă nu pot să am bucurie.

Citește despre: