„Crucea lui Hristos, pe care o purtăm la gât, nu este ceva fancy, ci este mărturia unei stări de jertfă” – Părintele Visarion Alexa

90% dintre mesajele pe care le primesc de la oameni sunt de genul acesta: „Nu-l mai suport! Nu mai pot! Nu mă mai înţeleg cu...” sau „Relația aceasta este falimentară”. Știți de ce? Pentru că suntem robii acestui stil de viață defectuos, suntem pradă instinctelor şi nu vrem deloc să practicăm trezvia, nu vrem deloc să ne facem stăpânii instinctelor noastre sufletești.

Biserica este singura „instituție” care se ocupă de viața de aici şi de viața de după moarte, deopotrivă. Restul instituțiilor se ocupă de om, de viața lui, doar până în momentul morții, până încetează să mai fie un CNP. Biserica, după cum spuneam, se ocupă şi de existența omului dincolo de moarte, dar pentru a intra conştienţi în această existență, este nevoie să învățăm puţin lucrul acesta. Dacă vă analizați puţin, vedeţi că acum sunteți autonomi - vă îmbrăcați singuri, mâncați singuri - dar a fost o vreme când altcineva v-a învățat cum să faceți primii pași, cum să folosiți lingura, furculița, cum să deveniți independenți. Nimeni nu s-a născut învățat, asta e sigur.

Nici în privința folosirii sufletelor noastre nu ne naștem învăţaţi, însă purtăm în noi minunate daruri puse de Dumnezeu, pe care învățăm să le folosim în întreaga viață pământească.

Cunosc un părinte, un fin observator al vieții oamenilor, dar mai ales al vieții sale, care spunea că este foarte important să înțelegi Calea lui Hristos, care nu este psihologie, ci trezvie: mintea se trezește, sufletul se trezește, trupul se trezește. Cu mici decalaje... uneori mintea o ia înainte şi trupul rămâne în urmă, alteori invers. Nu este totul de la început în tandem, dar totul este să înțelegi şi să primești Calea lui Hristos. Noi nu suntem suma tuturor impulsurilor noastre! Eu nu cred în această formă psihologică de a exista: „Dacă simți aşa, acționează după cum simți, trebuie să te înțelegi, să înțelegi ce vrei tu de la viață, descoperă-ţi sinele şi ascultă-te pe tine şi vezi ce-ţi dorești”. Păi Hitler, de exemplu, şi-a urmat impulsurile în dorința nebună de a stăpâni lumea şi ştiţi ce a făcut... a ucis milioane de oameni.

Oameni dragi, dacă Însuși Dumnezeu a coborât pe pământ şi a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viața!”, cum să mă ascult pe mine? A trăi rob al impulsurilor tale este , de fapt, o ratare totală a urmării Căii lui Hristos. 90% dintre mesajele pe care le primesc de la oameni sunt de genul acesta: „Nu-l mai suport! Nu mai pot! Nu mă mai înţeleg cu...” sau „Relația aceasta este falimentară”. Știți de ce? Pentru că suntem robii acestui stil de viață defectuos, suntem pradă instinctelor şi nu vrem deloc să practicăm trezvia, nu vrem deloc să ne facem stăpânii instinctelor noastre sufletești, aflând care este Calea, Adevărul şi Viața! Suntem zdrobiți de ceea ce se întâmplă în interiorul nostru – gânduri, stări, neputințe – şi ne zdrobește fiecare cuvânt de ocară al celuilalt, fiecare apucătură şi suntem extrem de triști. Nu pentru că vreun mare necaz a venit peste noi, nu pentru că trăim o calamitate, ci pentru că: „Soțul/soția/soacra/prietenul nu mai vorbește cu mine, nu mi-a dat „bună dimineața!” ieri, nu sunt înțeles.” „Pe cuvântul tău ca aceasta este tragedia vieții tale?”, îmi vine să spun. Oare nu cumva eşti robul instinctelor şi al orgoliilor tale, nu cumva ai început să practici o psihologie ieftină?
Dacă însă pui crucea Domnului în fața ta, dacă citești Evanghelia, vei afla din ea că nu există bucurie mai mare decât să faci voia celuilalt.

Dupa doi, trei, cinci ani de venit la biserică începi să înțelegi Calea, însă dacă te întorci iar şi iar la viețuirea „după cum simt”, la viețuirea după orgolii şi egoism, eşuezi în întâlnirea cu Hristos. Nu e nimic de condamnat, dar parca nici nu poți lăsa omul acolo, îți vine să-i spui: „Tu ştii de ce suferi? Ştii care este suferința ta? Că ţi-o provoci singur şi nu vrei să pășești pe calea jertfei, a asumării şi a non-violenței, nu vrei să păşeşti pe calea pe care a practicat-o Hristos”.
Există o cale superbă pe care o exprimă, printr-o întâmplare aparent ciudată, Avva Dorotei, ucenicul Sfântului Varsanufie de Gaza.

Era tânăr, avea duhovnic şi într-o zi i-a venit în minte o întrebare, dar îi părea că deja ştia şi răspunsul şi nu mai vedea de ce s-ar mai duce la duhovnic. Şi stând aşa îsi spunea: „Dar dacă totuși duhovnicul îmi va da un răspuns diferit, ce vine de la Domnul?”. Și decide să-l întrebe. Tare mirat a fost însă când duhovnicul i-a dat același răspuns pe care îl avea şi el şi-şi zicea: „Asta înseamnă că eu nu mai am nevoie de duhovnic, că eu am deja soluții?”. Şi problematizand aceasta cu bătrânul său înțelept, acesta i-a răspuns: „Dragul meu, ascultă rugăciunea „Tatăl nostru!” şi vei auzi acolo „Facă-se voia Ta (Doamne)!”. Noi, monahii, avem ca lege acest lucru: „Facă-se voia oricui, dar nu a mea!”.

Întotdeauna, în Biserică, a existat un mod aparte de a-L înțelege pe Dumnezeu. Noi nu vorbim în Biserică cu răspunsuri şi rezultate, noi vorbim cu stări. Dacă eşti pe Cale, starea ta sufletească este bună, dacă nu eşti, starea ta este dărâmată. Dacă inima ta suferă şi începi să calci o pedală a deznădejdii (eşti anxios şi trist şi nu mai găsești soluții) atunci problema nu este că nu ai soluții de viață, ci că le obții într-un egocentrism total. E vorba de starea interioară a omului. De exemplu, credeți că e important unde te afli? („Eu nu mă simt bine în București, cred că m-aș simți mai fericit la Sibiu.” Să ştiţi că şi la Sibiu tot cerul lui Dumnezeu este. Nu despre loc este vorba, ci despre starea ta interioară, care arată că sufletește nu eşti pe Calea potrivită şi starea ta va veni după tine la Sibiu pentru că nu vrei să faci niciun act de jertfă, de primire a voii lui Dumnezeu în viața ta). Sfântul Siluan Athonitul spune: „Nu toate întrebările din viața noastră au răspunsuri. Uneori răspunsurile vin ilogic, dar asta se datorează faptului că starea noastră interioară este plină de ego.”

Ce poți face? Pune dilemele tale în Fața lui Dumnezeu! Întreabă-ţi duhovnicul, iar când nici duhovnicul nu are răspuns imediat, pune problema în brațele lui Dumnezeu şi așteaptă. Cu asta se ocupă Domnul, cu lucrurile imposibile. Să nu te aștepți că El îți va amesteca în mămăligă, dar să crezi că vei primi răspuns pentru o situație grea de viață – o boală, o necongruenţă cu oamenii dragi. Așază-le în brațele Lui şi așteaptă. Fă altceva, ai grijă de starea ta sufletească, vezi dacă nu cumva eşti bântuit de ego, de nebunia ta, dacă nu cumva nu vrei să înțelegi că este vorba despre nevoia unei jertfe a ta?

În cazul unui om care spune doar „nu pot” şi „nu vreau” să-l iert pe cel cu care am avut o neînțelegere, pe cel care m-a supărat, orice mesaj, orice atitudine legată de Hristos este inutilă şi, când primesc astfel de mesaje de la oameni, nu răspund ceva, ci doar Îl rog pe Domnul să aibă El grijă de „oiştea” omului, căci se îndreaptă în gard... Dacă omul, încet, încet începe să priceapă, să se împărtășească din Hristos, nu să mai mănânce din carnea fratelui său, se așază pacea în inima sa.
Crucea lui Hristos, pe care o purtăm la gât, pe care o avem în casa noastră, nu este ceva fancy, ci este mărturia purtării unei stări adânci de jertfă la care El ne-a chemat şi care este soluția existenței noastre: omorârea egoului.

Tineţi legea aceasta pe care Sfântul Siluan a dat-o: „Când nu ai o soluție, nu te omorî nici pe tine și nici pe celălalt, ci pune-o în Brațele Domnului, cu post și rugăciune, iar Calea ți se va arăta dreaptă ca o lumină.”

De la același autor

Ultimele din categorie